Mămiceală

Rezistența la frustrare versus a-l ferici pe copil

E ora 1.21 noaptea și niște gânduri nu-mi dau pace, așa că m-am pus la calculator. Copiii dorm liniștiți, soțul, sper că doarme, pentru că el este plecat pe meleagurile lui din copilărie 🙂 Și pentru că e târziu, sper să și scriu repede ideile ce le am și să mă bag și eu la somn, pentru că mâine copiii mă iau de nouă.

Ideea de la care a pornit acest articol este aceasta:

  • Mai demult, un părinte mi-a spus că ei, în familia lor, nu-i refuză băiețelului lor nimic, pentru că vor să aibă un copil fericit. Iar mie mi s-a părut puțin exagerată treaba, dar n-am zis nimic. În sinea mea, mi-am spus că nu este chiar bine sau chiar sănătos…

Mai apoi, cam în decurs de 1 an, am venit în contact cu tot felul de alte idei, pe care le schițez mai jos:

În cea mai recentă carte (Copilul tău. Părinții tăi. Tu), Prințesa Urbană spune că rolul meu de părinte nu este să-l fac fericit pe copil tot timpul, că uneori trebuie să pun nevoile mele, de-asupra alor lui. Adică uneori îi refuz unele lucruri, nu doar pentru că îi fac rău, sunt periculoase, ci și pentru că eu nu mai pot să-i suport crizele, mofturile… Pe principiul, sunt și eu om, nu doar copilul. Fair enough, Nu?

Apoi, Gabor Mate are tot felul de prelegeri pe YouTube unde vorbește despre traumele din copilărie și cum să fii un părinte mai bun și cum trebuie să eviți să-ți faci copilul nefericit și să-l protejezi de tot ce-l poate răni emoțional (nu mai știu exact video-ul în care zice asta, când dau de el, îl pun aici).

Am observat că dacă încerc să păstrez copilul fericit pe parcursul unei zile, el de fapt nu este mai răsfățat, ci mai cooperant și ascultător.

Citesc acum o carte ce se cheamă The Strenght Switch. How the New Science of Strenght-Based Parenting Helps Your Child and Teen to Flourish. Cartea are multe idei de la psihologul Martin Seligman, pe care îl tot pomenește și psihologul Daniel David. Una dintre ideile principale ale cărții este că există studii (multe pentru fiecare dintre beneficiile enumerate mai jos) cum că copiii fericiți, ai căror părinți s-au concentrat pe calităților lor, pe lucrurile pozitive:

  • se intrgrează mai ușor în colectivitate (creșă, grădiniță);
  • au rezultate mai bune la școală (le place școala);
  • au pasiuni/ trăiesc cu pasiune;
  • își identifică scopul în viață mai ușor, știu ce decizii să ia în viață care să le fie benefice;
  • își găsesc job mai ușor și fac performanță la job/ în viață;
  • se căsătoresc și au căsnicii mai sănătoase și mai de durată.

No, cu o astfel de justificare pe bază științifică am zis că aici trebuie să fie ceva adevăr…

Totuși, mie nu mi-a dat pace treaba asta cu fericirea coroborata cu ideea de a-i face pe copii mai rezistenți la stres, la frustrare, la „Nu”. Că eu consider ca totuși nu trebuie spus mereu „Da” copilului… Meditând la aspectele scrise mai sus, m-am gândit că, totuși, poate, rezistența la frustrare nu este și nu trebuie să fie în opoziție cu a avea un copil fericit (sau pe care să-l fericim mai tot timpul).

Cred că rezistența la frustrare nu are legătură atât de mult cu a nu-i oferi copilului ce-și dorește, cât cu faptul că-i protejăm prea mult, încercăm să le oferim totul pe tavă sau să facem unele lucruri în locul lor. Formularea „Stai să te ajut”, din perspectiva mea, este mai dăunătoare decât „Nu-ți cumpăr ciocolata pentru că …”. Adică, dacă vrem să-i dezvoltăm abilitatea de rezistență la frustrare, nu contează dacă îi refuzăm unele lucruri. Mai degrabă trebuie să-l lăsăm pe copil sa tot facă anumite lucruri până reușește. Apoi, formulările „Nu poți singur, stai să te ajut” ori „Vezi ce se întâmplă dacă nu asculți de mine/ dacă nu mă lași să te ajut?” sunt foarte păcătoase…

Nu arunc cu piatra, că mă fac și eu vinovată de încălcarea a ceea ce am zis mai sus. Dar mă tratez. Zilnic. Cu răbdare, înțelepciune și iubire.

S-ar putea să-ți placă și...

2 comentarii

  1. Și eu mă cam zbat între aceste două alternative, am zile în care cred în prima, zile în care cred în a doua. În ultima vreme, înclin tot mai des spre a educa rezistența la frustrare, pentru că observ ca mediul înconjurător și interacțiunea cu ceilalți începe sa conteze tot mai mult, iar un copil căruia nu i se spune niciodată nu cred ca va avea probleme de adaptare în colectivitate, în general. Viața nu îl va menaja și va trebui sa știe cum sa facă față și dezamăgirilor. Evident, asta nu înseamnă că eu ca părinte trebuie sa îmi dezamăgesc copilul tot timpul, de dragul educației, dar trebuie sa fie un echilibru, ma gândesc.

    1. mamiefericita spune:

      Exact ca tine mă simt și eu. De asta tot încerc să mă tot documentez ca să acționez cât mai echilibrat.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *