Ai născut prin cezariana? Ai vrut tu sau…?

Până să rămân însărcinată nu m-am gândit cum voi naşte, pentru că mi-am imaginat că voi naşte natural, că aşa este normal, „natural”. Mai apoi, prima întâlnire cu medicul ales spre a mă asista la naştere mi-a adus vestea că, din cauza faptului că sunt minionă, se ia în calcul posibilitatea cezarienei. Eu n-am luat-o de loc în calcul și cred că tocmai de aceea șocul nașterii prin cezariană a fost mai mare.

Cu o zi înainte de împlinirea săptămânii 41 au început durerile de travaliul, iar eu și soțul meu eram deja foarte nerăbdători să ne întâlnim copilaşul. Imaginați-vă că deja de la săptămâna 37 mi s-a spus că pot naște oricând. În plus, burta mare devenise foarte obositoare. Astfel, miercuri, 30 august, la sfatul medicului m-am internat. Mi s-a făcut probă de travaliu (nu ştiam prea bine ce înseamnă la acel moment) şi s-a concluizionat că bebele nu se mişcă decât pe contracţie, nu şi în afara ei. După 6-7 ore de travaliu mai intens am cerut epidurală şi îmi spusesem că nu mai vreau copii niciodată așa de intens simțeam durerea, iar mai apoi am agreat cezariana.

Restul s-ar povesti așa:

• am fost pregătită de operație,
• anesteziată local,
• frisoane mari,
• oboseală,
• și dintr-o dată am auzit un plânset intens, din toți rărunchii, în jurul orei 10.30 seara (Am fost emoționată, însă nu cred ca am realizat prea bine minunea ce s-a întâmplat: de acum ne puteam ține copilul în brațe! L-am sărutat de două ori și tot ce voiam era să dorm.),
• terapie intensiva,
• somn intens,
• dureri mari dimineața,
• plimbare forțată (asta era recomandarea asistentelor, însă eu aș fi tot dormit),
• vizită scurtă la bebe și încercarea de-al alăpta,
• vizita soțului,
• etc.

La terapie intensivă am stat aproape 2 zile din cauza lipsei de spațiu pe saloane. Practic, 2 zile am fost despărțită de puiul nostru de om. Pe urmă, m-am concentrat să-mi revin fizic şi să alăptez copilul. Și a fost al naibi de greu!

N-am crezut că va durea aşa de tare, că mă voi simţi ruptă în două, că voi merge cu greutate, că nu mă voi putea bucura cu adevărat de copilul nostru în primele zile, adică vreo 3  săptămâni. M-am tot întrebat dacă puteam naşte natural, dacă puteam face eu ceva, dacă trebuia să aştept să vină copilul natural, să risc într-un fel…

De asemenea, am simțit nașterea naturală și ca o presiune socială, de aici și dezamăgirea mea. Simțeam totul ca pe o mare nereușită.

Pai, așa e normal. Și vacile nasc așa.

Mai demult cum era? Cum nășteau bunicile noastre?

Numai la noi se apelează așa ușor la cezariană!

M-am tot întrebat şi învinovăţit până când am ajuns să mă simt bine (după 2 săptămâni puteam merge mai cu uşurinţă, iar după o lună durerea mai scăzuse în intensitate). Din acel moment a început şi vindecarea mea sufletească. Am început să mă iert şi să înţeleg că nu modul cum am născut mă face mamă. Şi am mai înteles că durerea fizică trece, dacă sufleteşte începem să ne acceptăm pe noi înşene.

Uitându-mă în urmă aş fi vrut ca doamna doctor să-mi fi spus:

„Va durea cumplit, dar cu timpul va fi mai uşor. Vei putea suporta totul, pentru că vei fi mamă!”

Adică aş fi vrut să mă fi pregătit psihic pentru durerea fizică şi sentimentul de neputinţă şi vinovăţie ce a urmat…