Sindromul impostorului

M-am apucat de multe ori să organizez întâlniri cu mame ori alte programe, dar m-am lăsat pe tânjeală. De ce? Pentru că mi se părea că dacă nu sunt perfectă, n-are rost să mai încerc. N-are rost să încep nimic. Sau că nu am dreptul să continui până nu mă repar pe mine.

Înțeleg acum că lucrul cu sinele este pentru toată viața. Că niciodată nu voi fi perfectă, fără cusur, fără de păcat. Și că dacă vreau să fac o schimbare cu mine, atunci trebuie să continui chiar și când nu mă simt în stare.

Și am auzit că tocmai Sindromul impostorului ne arată că suntem într-un spațiu de creștere. Că dacă nu ne simțim „împostori” înseamnă că nu suntem în locul potrivit. Similar cu ideea că dacă ești cel mai deștept/ cea mai deșteaptă din încăpere, ar fi bine să părăsești camera.