0

Am întrebat 100 de români despre regrete

De ce despre regrete? Pentru că mă surprind pe mine însămi spunând de multe ori „aș fi vrut” sau „îmi pare rău că n-am făcut”. De asemenea, aud vorbele acestea și la alte persoane destul de des. Trăim într-o bulă a regretelor, dar nu le conștientizăm.

Regretele fac parte din limbajul nostru zilnic, dar nu le dăm importanță, ni se par firești.

Așa că am zis să „întreb 100 de români”, dar mi-au răspuns doar 30. Bun și așa. 2 bărbați, 28 de femei. Ca vârstă, am avut de la 25 la 56 de ani.

 

Am redat răspunsurile persoanelor care mi-au răspuns cu mici corecturi legate de prescurtări, lipsă diacritice sau cuvinte folosite greșit („datorită” în loc de „din cauza”), fără să alterez ideea de bază. De asemenea, m-am străduit să grupez răspunsurile pe niște categorii pentru a fi mai ușor de parcurs. Câteva dintre răspunsuri le-am separat, pentru a fi puse în categorii diferite.

 

Concluzii:

  • Multe dintre regretele ce le avem, pot fi „reparate” și țin de timpul petrecut cu familia și de relația cu propria persoană. Unoeri regretăm că ne-am lăsat influențați de ceilalți, dar și asta este un mod de a spune că nu ne-am ascultat intuiția și nu ne asumăm întreaga răspundere, deci, tot partea de relație cu propria persoană.
  • Mai puține răspunsuri au fost legate de carieră, profesie, afaceri.
  • Citindu-le îmi dau seama cât suntem de asemănători ca oameni: aceleași frici, aceleași provocări. Pe unele dintre „păreri de rău” le am și eu și nu le conștientizam, pe altele nu le am și m-au făcut să fiu recunoscătoare pentru viața ce o am (gen, se poate și mai rău).
  • Nimeni n-a scris că îi pare rău că n-are mașină mai mișto sau mai mulți bani. Deși, poate am vrea, dar bunurile materiale nu se numără printre regretele și părerile noastre de rău.

Îmi doresc să continui acest „studiu” și să ajung la cât mai mulți oameni pentru ca, la final, să adun răspunsurile într-o carte.

 

Relația cu familia/ Timp cu familia

Nu am petrecut suficient timp cu bunica mea. Mereu era altceva mai important sau,consideram eu, că mai este timp. Timpul e limitat pentru fiecare și trebuie să ne bucurăm de fiecare zi pe care o avem.

Nu mi pare rău… nu am facut lucruri regretabile… dar ar fi ceva… pe părinții mei să-i fi căutat mai des… ei nu mai sunt…

Îmi pare rău că uneori sunt impulsivă și îmi vărs supărările pe cei din jur, fără filtrul empatiei. Cel mai rău e când fac asta cu familia mea, dar încerc să fiu atentă și să învăț din fiecare “ieșire”.

Dacă ar fi să dau timpul înapoi, as petrece mai mult timp cu copiii, să merg cu ei în vacanțe sau ieșiri (nu neapărat costisitoare), ca să le creez mai multe amintiri cu care rămân peste ani. Am avut ghinionul să ma căsătoresc destul de repede, la un an a venit primul copil, după care căsătoria noastră s-a destrămat, asa ca am ramas singură să-mi cresc copilul. Aveam 2 locuri de munca ca să ne pot întreține și să avem tot ce ne trebuie, mi-am cumpărat o locuință și de atunci toată viata mea mi-am dedicat-o pentru „a lăsa ceva copiilor”, ca lor sa nu le fie așa greu ca și mie. Nu știu dacă am făcut alegerea potrivită, cred că timpul petrecut cu ei (că între timp am mai avut un copil) ar fi fost mai de preț. Amintirile rămân peste ani!

Nu petrec mai mult timp cu copiii. Nu pot să stau în tihnă mai mult. Sunt tot pe fugă. Nu petrec mai mult timp cu părinții mei.

Îmi pare rău că nu reușesc să planific și să urmez o rutină zilnică pentru viața de familie cu bebe. Îmi pare că totul se desfășoară haotic, motiv pentru care nu reușim să strecurăm în program activități care să ne împlinească pe plan personal (sport, citit, socializat).

Nu am posibilitatea să petrec mai mult timp cu copilul meu, iar el creste văzând cu ochii, în timp ce eu sunt nevoită să muncesc, deoarece sunt singura persoană care aduce un venit în casă.

Îmi pare rău că am internat-o pe matușa în spital. Am ales exact ceea ce ea nu și-a dorit, adică să moară într-un spital. Nu am conștientizat că e timpul să o las să plece. Nu eram pregătită și credeam că doctorii o vor salva. Am fost naivă și egoistă și îmi pare rău că nu eram pregătită să o las să plece.

Îmi pare rău de timpul pierdut fără folos, pentru că timpul nu poate fi recuperat. De-a lungul vieții am învățat cât de important e timpul de calitate petrecut cu cei dragi.

Nu am ajutat copilul de când era mic să socializeze mai mult. Organizam zile de naștere, mimam fericirea pentru copil, mă entuziasmam la maximum, dar, de fapt, în sinea mea de-abia așteptam să plece invitații și să rămânem singuri. Pentru că așa e firea mea, dar poate dacă aș fi făcut mai mult și m-aș fi implicat mai mult, ar fi avut și copilul meu mai mulți prieteni, o viață socială mai bogată.

 

 

Relațiile cu ceilalți/ Prieteni

Îmi pare rău de timpul, energia și sentimentele cheltuite pe oamenii nepotriviți, care și-au arătat frustrările și rănile emoționale nerezolvate, abia după mult timp. Sau poate nu am văzut eu, că nu eram atât de evoluată ca și acum. Regret că am tânjit după anumite prietenii care mi-au provocat ulterior multă suferință. Regret că am văzut falsitatea în oameni doar la final de relație.

Mi-am pierdut timp prețios cu persoane nepotrivite.

 

 

Oportunități ratate/ Carieră

Îmi pare rău ca nu am avut curajul să lucrez în domeniul psihologiei imediat după terminarea facultății.

Îmi pare rău că nu m-am educat mai mult din punct de vedere financiar, așa poate aș fi reușit că după 11 ani de business să nu mă chinui din punct de vedere financiar. Îmi pare rău că nu am mai avut nici un mentor de la cel de acum 11 ani, care m-a ajutat să îmi pornesc afacerea. Cred ca a avea mentori este esențial și, încă, sunt “repetentă” la capitolul ăsta. Îmi pare rău că nu am avut maturitatea de a întelege ce înseamnă să fiu antreprenor cu adevarat. Dar imi pare și bine, pentru că așa am învățat să fiu un bun profesionist și am crescut în ochii celorlalți și ai mei. Dacă nu treceam prin proces, rămâneam veșnic cu impostorul în mine.

O conștientizare: că nu am pus suficientă pasiune în cele 3 afaceri pe care le-am avut înainte de a o avea pe cea de acum.

Îmi pare rău că după mulți ani în aceeași companie, am ales să plec. Să o iau de la 0. Cu produse total necunoscute. Am ales să plec pentru că am vrut să-mi dovedesc mie că sunt extrem de bună în ceea ce fac. Și pentru că simțeam nevoia să mă scot pe mine din zona de confort. Într-adevăr, am reușit și una și alta. Însă acum chiar deloc nu mai am timp nici să respir. Alerg ca un cal de curse cât e ziua de lungă, mă culc atât de târziu și mă trezesc atât de devreme încât uneori am impresia că mă voi întâlni cu mine pe hol în casă. Învăț, învăț și iar învăț (e adevărat că părinții mi-au spus întotdeauna să învăț că altă avere și altă protecție nu am), nu am timp nici să mă ocup de mine, nici să mă ocup de casă și regretul profund este că în vara asta am citit doar două cărți.

Îmi pare rau că nu am urmat cariera militară și am ales mediul privat.

 

 

Relația cu propria persoană și Dumnezeu

Îmi pare rău că a murit mama și pentru că am făcut avort când eram mică.

Că nu am avut curajul să îmi urmez inima în prima tinerețe și să opun rezistență părinților mei pentru a mă căsători cu persoana pe care o iubeam foarte mult.

Îmi pare rău pt că nu m-am bucurat mai mult de viață și am pus în prim plan doar partea negativă. Îmi pare rău pentru deciziile luate în grabă, la nervi și supărare și pentru cuvintele aruncate celorlalți, cuvinte care poate i-au rănit. Regret că mi-am pus încrederea mai mult în creație decât în Creator. Regret momentele când am ales rațional, cu mintea și nu sufletește, cu inima.

Regret că m-am îndepărtat pentru o perioadă de Dumnezeu din cauza influenței exterioare și a cercurilor în care m-am învârtit sau poate doar credința mea nu era suficient de puternică atunci. Acum simt că Dumnezeu m-a iertat și am reușit să-mi întăresc credința mai mult ca oricând.

Nu reușesc să mă organizez să fac sport (sport e mult spus, mai degraba mișcare pentru menținerea sănătății). Simt că imi neglijez corpul.

Că m-am lăsat atrasă și epuizată de provocările zilnice și am pierdut echilibrul.

Îmi pare rău că nu am fost mai ambițioasă si mai perseverentă să îmi întemeiez o familie și să mă realizez și pe plan personal. Acum încerc, dar oportunitățile sunt mici și alegerile prea puține.

Regret uneori că nu am conștientizat mai repede realitatea. Regret uneori că am trăit în frică multă vreme (și uneori o mai fac) deoarece nu am putut vedea oportunități nici când erau în fața mea. Regret uneori că am investit prea multă energie în relații unde nu a fost nevoie.

Încă sunt afectată de traumele din copilarie.

Îmi pare rău că nu am vrut copii când eram mai tânără pentru căa, probabil aș fi avut mai multă răbdare, nefiind atât de ocupată atunci și fiind mai inconștientăa. Dar, în același timp, îmi pare bine că am copil acum, pentru că experiențele de viață m-au maturizat. Toate se întâmplă la timpul lor!

Am permis să fiu nerespectată, desconsiderată, că eu m-am comportat cu mine așa. Îmi pare rău că nu am știut mai demult că sunt suficient de bună și merit bun, frumos și cald. Îmi pare rău că încă nu am reușit să mă eliberez de frica de singurătate, că nu mă pot descurca și de convingerea că totul imi este greu acum. Îmi pare rău că nu lupt mai mult pentru fiica mea, ca ea să nu primească același “tratament” ca mine, că probabil îi transmit aceleași “convingeri” greșite și temeri ale mele.

Îmi pare rău că m-am lăsat cocolosită de bărbatul meu și a durat 5 ani să îmi reiau independența. Am acceptat lucruri dorind nu să câștig bătălii, ci să avem o familie mai unită, drept pentru care am fost de acord să rămânem în aceeasi curte cu soacra chiar și după ce lucrurile începuseră să se urâțească. Mie îmi scăzuse stima de sine și am ajuns să mănânc mai mult (și să se vadă) pe măsură ce „înghițeam” mai multe. Nici problemele de sănătate ale celui mic nu au ajutat. Dar am avut curaj să încep să caut soluții în afară și mi-am revenit. Nu a fost un proces ușor deloc, dar acum sunt mulțumită cu ce trăiesc și cu schimbările pe care le-am făcut.

Nu am avut puterea de a fi stăpână pe propriile emoții și nu am știut cum să fac față bullying-ului pe diverse teme.

Îmi pare rău că n-am avut de unde să mă informez și să conștientizez anumite lucruri înainte de a fi mamă! Pentru că nu am trăit sarcina și apoi nașterea și adaptarea cu bebe mai fericită. Pentru că am ales greșit partenerul și am tot fost cea care se roagă și nu m-am lăsat rugată!

Îmi pare rău că până la această vârstă nu am învățat să am mai multă grijă de mine și să îmi pese mai puțin de ce zice lumea.

Îmi pare rău că în continuare am așteptări de la oameni, de aici vin și dezamăgirile.

 

 

Am primit și 2 răspunsuri de la persoane care spun că nu au păreri de rău. Da, cam așa, poate, ar trebui să ne raportăm la ceea ce a fost. Pentru că nu putem schimba trecutul.

Totuși, atunci când ne gândim la viitor, să nu proiectăm totul asupra copiilor noștri. Pentru că dorința de a le asigura ceva material sau un anume sprijin emoțional poate să vină din ceva ce n-am avut noi, în familiile noastre.

 

Nu îmi place să mă gândesc la regrete. Trecutul nu-l putem schimba. Nu are rost să trăim în trecut. Am încercat să caut un regret, însă mă încărcam cu nostalgie și frustrare, așa că am renunțat. Atunci am fost tineri, fără o mentalitate matură, făceam ce ne spuneau alții (părinții/ profesorii/ angajatorii) pentru că așa am fost învățați de mici, să ascultăm după cei mai mari, iar resursele financiare erau altele. Ce a fost, a fost, punct. Tot ce putem face e să conștientizăm cum vrem să fim peste 10-15-20 de ani și în funcție de acest răspuns să începem să facem lucrurile în prezent pentru a fi mai aproape de acel rezultat. De exemplu: aș vrea să îmi trimit copilul la studii în străinătate pe perioada facultății. Ce fac de acum în acest sens? Pun lunar bani deoparte, măa axez să-l învăț cât mai bine o limbă străină sau două, caut facultăți din străinătate care s-ar potrivi cu aptitudinile copilului și mă documentez despre înscriere.

 

Nu am păreri de rău! Viața e frumoasă așa cum este ea! Clar cu toții ne dorim să „evoluăm”, dar nu toate se petrec cum ne planificăm/ dorim noi. De aceea, cel mai bine este să mergem odată cu viața, nu în spatele sau in fața acesteia. Carpe Diem!

 

Dacă doriți să mă sprijiniți în acest „studiu” și cu cartea pe care vreau s-o public, vă rog să distribuiți acest link cât mai mult, să ajungă la mai multe persoane dornice să răspundă la chestionarul despre regrete. Aici se regăsește formularul din Google forms, care este absolut anonomi.

mamiefericita

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *