Mămiceală Redescoperire

Pedeapsă versus recompensă (sau de ce niciuna nu funcționează)

Am văzut în jurul meu și am aplicat chiar eu aceste două metode, pedeapsa și recompensa, și mi-am dat seama că niciuna nu funcționează. Pe termen scurt poate funcționează, dar pe măsură ce se repetă aplicarea acestor două metode, copilul se obișnuiește și devine „imun” la amenințări sau la promisiuni.

Ați auzit părinți care spun: „Nu-ți mai iau mașinuța pe care ai zis ieri c-o vrei” sau „Nu-mi mai iau nimic când mergem la cumpărături” sau „Nu mai ai voie să mănânci dulciuri o săptămână” sau „Nu mai ai voie la TV/ tabletă/ mobil o săptămână”?.  Eu știu că mama mea ne amenința pe mine și pe frații mei în felul acesta, dar eu la un moment dat mi-am dat seama că nu se ține de aceste amenințări. Totul trecea cu un „Iartă-mă, îmi pare rău”, o îmbrățisare și o promisiune că nu mai fac. Poate ar fi funcționat pe termen lung dacă ar fi avut consecvența de a se ține de pedeapsă. Pe de altă parte, am remarcat de multe ori că fie pedeapsa este prea mare față de greșeală (I-ai dat în cap unui copil cu o jucărie, îți arunc la gunoi jucăria.), fie n-are legătură cu greșeala (I-ai dat în cap unui copil cu o jucărie, nu te mai las la mobil o săptămână.). Ce înțelege de aici copilul? Că n-are niciun control și că nimic nu e pe placul părinților. Că el nu face nimic bine… Și eventual, next time dont get caught…

Citiți cu inimă de copil fragmentul de mai jos:

„Mai e și felul în care părinții mei mă pedepseau. De câte ori făceam ceva greșit, ei îmi luau lucrurile la care țineam. ”Ia să vedem de ce este Ted mai entuziasmat? Ah, da, de călătoria de săptămâna următoare la mătușa sa. E foarte nerăbdător să meargă. Ia să-i spunem noi că, întrucât a fost rău, nu va mai merge să-și vadă mătușa. Asta e. Apoi mai sunt arcul și săgețile lui. Îi plac la nebunie. arcul și săgețile. Ia să i le luăm!” Simplu. Un sistem simplu. Orice lucru care mă entuziasma îmi era luat. Orice lucru pe care l-am iubit, l-am pierdut.”

Acesta este un fragment din cartea Drumul către tine însuți de psihiatrul M. Scott Peck. Vă las pe voi să trageți concluziile.

Am întâlnit mulți părinți care spun că dacă noi care am fost crescuți cu metode similare suntem ok acum, vor fi ok și copiii noștri. Dar nu este așa. Gândește-te la situații în care ai renunțat repede sau în care ți-a fost frică să ieși în față sau în care ai ales să faci ceva de dragul altor persoane, în detrimentul tău. Sau la toate situațiile în care ai dat în spate, ai stat pe gânduri, n-ai spus ce ai fi vrut, n-ai acționat pentru că ai crezut că tu nu poți, că tu nu meriți… Am citit în mai multe cărți că

vocea părinților devine vocea interioară a copilului.

Scriu acest text ca să-l recitesc la nevoie. Pentru că e mai simplu că țipi, să cerți, să pedepsești, decât să faci efortul de a înțelege comportamentul, de a explica a mia oară de ce un anume comportament nu este bun/ corect/ agreat.

Mai sunt și cazuri de părinți care se „roagă” de copii să facă ceva: „Hai că dacă faci asta, atunci îți dau/ îți iau/ ai voie la…”. De aici ce înțelege copilul? Că el e în control și că a fi pe plac adulților, îi aduce lui beneficii imediate. Sau că trebuie să fii pe plac celorlalți ca să obții ceea ce-ți dorești. Că el nu contează, decât dacă face pe plac adulților sau celorlalți…

Știu părinți care își mituiesc copilul. Sau părinți care își laudă mereu copilul cât este de extraordinar. Am ascutat recent unul dintre podcast-urile Teodorei Ausan, cu dna dr. Petronela Popoviciu. Este un podcast care merită ascultat din când în când. Am reținut din acel podcast că trebuie să facem diferență dintre a aprecia copilul și a aprecia comportamentul. Adică, copilul nostru este minunat oricum, nu dacă face ceva anume. Însă pentru a-i întări anumite comportamente, e bine să-i celebrăm succesul. Și ca să mă explic, simțiți diferența dintre:

Bravo! Ești minunat că mănânci cu furculița!

Bravo! Sunt bucuroasă că mănânci cu furculița!

Bravo! Este minunat că mănânci cu furculița! ?

Oricare dintre ultimele două variante parcă sună mai bine, mai corect, nu-i așa?

Gândiți-vă ce adult doriți să creșteți. Știu că e greu, că cere multă energie, determinare și, mai ales, consecvență. Dar aceste acțiuni ale noastre au consecințe în viața de adult a copiiilor noștri.

Personal, cred că uneori copilul trebuie să învețe și să înțeleagă că acțiunile lui au consecințe. Dacă lovești cu o jucărie, îți iau jucăria până când te liniștești. Dacă ești agitat, nu mai primești ciocolată până dimineață. Dacă nu mănânci acum când mâncăm cu toții, ai să dormi flămând. Mereu când interzic ceva copilului mă gândesc la două lucruri: are legătură directă cu acțiunea/ comportamentul copilului și dacă reacția mea este disproporționată sau potrivită.

Sunt rare cazurile în care am oferit ceva copilului pentru comportamentul lui, deși, mă gândesc acum, că ar trebui să aplic și această strategie. Adică în loc să spun: Dacă nu te îmbraci acum, întârziem (iar). Mai bine să spun: „Dacă te îmbraci acum, atunci putem ieși mai repede din casă și ajungem mai repede la joacă/ în parc/ în oraș/ la medic etc”. Am ascutat un curs cu Ruxandra Mercea, fondator Asociația Wellbeing Institute, care spunea că e mai bine să înlocuim „DACĂ” cu „CÂND”. Spre exemplu: „Când termini de mâncat, te poți juca/ uita la TV etc…”. Pare mai natural să spui „când” în loc de „dacă”, nu-i așa? „Când” exprimă o consecință, un efect. „Dacă” exprimă o condiționare.

 

S-ar putea să-ți placă și...

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *