Mama Cafe – interviu cu Veronica Marcu

În cadrul acestei secțiuni îmi doresc să public o serie de mini-interviuri cu mame pe blog, care să contribuie la sentimentul altor mame că nu sunt singure în această călătorie. În plus, pe de-o parte, cred că noi, ca popor suntem și curioși la „capra vecinului”, ne interesează ce fac alții, deci. Dar, în felul acesta, poate ne mai și educăm prin exemplul altora.

Pe de altă parte, promovăm pe toate rețelele sociale ce vieți perfecte de familie avem și ce mame fericite suntem, ceea ce poate fi foarte debusolant pentru alte mame care trec prin momente dificile, făcându-le să se îndoiască și să se întrebe unde greșesc atât cu bebele, cu soțul, cât, mai ales, cu ele însele.

Aș dori ca prin aceste interviuri/ discuții virtuale să pot surprinde zbuciumul mamelor în a crește copiii altfel decât am fost noi crecuți, precum și drumul către regăsirea de sine.

***

Pe Veronica am întâlnit-o în urmă cu mai mulți ani într-un context legat de locul de muncă. Ne-am reîntâlnit acum, după mulți ani, când fiecare dintre noi este căsătorită și are copii. Pe când să stabilim o legătură mai profundă – adică să bem o cafea împreună 🙂 – această pandemie ne-a pus o opreliște în cale. Așa că, pentru o perioadă ne rămân doar mesajele scurte: Ce mai faceți? Cum ești? Apoi răspunsul apare telegrafic după câteva ore: Scuze, au dormit copii sau Scuze, abia acum am văzut mesajul. (Mamele știu cum vine asta).

Simt că interviul cu Veronica este unul profund și cred că va fi de folos multor mame să se auto-regleze emoțional. Când am citit răspunsurile date de Veronica, am retrăit cu ea emoțiile ei, pentru că, pe de-o parte, am născut și eu prin operație de cezariană și știu cât poate fi de grea perioada de după. De asemenea, în interviu, ea spune „Sper să mă regăsesc după ce mă voi întoarce la şcoală” (școala e jobul ei :), iar eu pot să-i confirm că, pe mine, cel puțin, să mă reîntorc la job după primul copil a fost foarte benefic.

***

 

Descrie-te în câteva cuvinte. Cine ești tu? De când ești mamă? Mamă de fetiță sau băiat?

Sunt Veronica, la început eram doar profesoară de limba engleză, dar de aproape 5 ani sunt în primul rând mamă. Am doi băieţi, unul de 4 ani şi jumătate şi altul de 1 an şi 3 luni. Ei sunt minunile din viaţa mea şi mi-au schimbat total felul de a fi.

Cum ți se pare rolul de mamă?

Aici raspunsul diferă de la o zi la alta De fapt, dacă ar fi să trag linie, este excelent! Este exact cum se spune, cel mai solicitant job din lume, dar și cel cu cele mai mari satisfacții. De fiecare dată când mă gândesc la „rolul de mamă” îmi aduc aminte de perioada în care îl alăptam pe Ştefan, care se trezea des noaptea, eram epuizată şi mă ridicam greu că să-l iau din pătuţ şi simţeam o oarecare tristeţe. Dar când ajungeam lângă el şi-i vedeam zâmbetul şi iubirea din ochişori, totul trecea, mă topeam de dragul lui şi uitam de oboseală.

Care a fost cea mai grea perioadă de până acum?

Cu fiecare dintre copii am avut perioade dificile, cu Ştefan a fost foarte greu când am aflat că e alergic la proteina laptelui de vacă pe când el avea doar 8 luni, deci am fost nevoiţi să îi facem analize, să căutăm alternative pentru a nu-i lipsi nimic din alimentaţie etc. Dar a trecut, ne-am obişnuit şi suntem foarte norocoşi că e un copil foarte înţelegător şi nu cere ceea ce nu poate mânca (ciocolată, dulciuri cu surprize etc). Când a apărut Mihai, a fost greu fiindcă a avut o formă uşoară de reflux din cauza căruia nu putea dormi culcat. Asta înseamnă că a dormit în marsupiu şi pe pieptul meu şi al lui Florin, soţul meu, în primele două luni. Unul îl plimba în marsupiu, celălalt se odihnea şi apoi schimbam. Dar totuşi, cea mai grea perioadă dintre toate, pentru mine, a fost imediat după ce l-am născut pe Mihai fiindcă am făcut o uşoară (cred eu) depresie post-partum. Pe amândoi i-am născut prin cezariană din cauza unor probleme de sănătate. Prima oară a fost foarte bine, mi-am revenit repede, nu am avut dureri prea mari şi a pornit secreţia de lapte la timp. A doua oară lucrurile nu au mers aşa de bine. Deşi cezariana era programată după 27.12.2018, Mihai a vrut să vină mai repede şi l-am născut în 24.12.

Poate din cauză că am petrecut Crăciunul în spital, departe de Ştefan sau pentru că am avut nişte complicaţii în timpul operaţiei şi am avut dureri foarte mari câteva săptămâni, am ajuns acasă repetându-mi în gând că Ştefan va suferi din cauză că am lipsit trei zile, că se va simţi marginalizat şi îndepărtat din cauza atenţiei constante pe care o cerea Mihai şi multe altele. Plângeam mult, din orice, dar mai rău a fost că îmi era frică de bebeluşul meu, îl învinuiam pe el pentru toate gândurile sumbre pe care le aveam. Dacă lui Ştefan i-am cântat şi povestit vrute şi nevrute din prima clipă, m-am trezit după câteva săptămâni că lui Mihai nu-i spusesem nici un cuvânt. Îl alăptam şi îl schimbam, dar în rest se ocupa de el Florin, care era acasă, din fericire, în perioada aceea.

După vreo lună i-am rugat să mă lase singură cu el şi m-am forţat să îi cânt, altceva nu-mi venea în minte să-i spun. Acum, uitându-mă în urmă, îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat putere în acele zile şi că am reuşit până la urmă să creez o legătură şi cu Mihai.

Ce mici „trucuri” folosești ca să treci peste o criză emoțională de-a copilului sau cum faci să-l/ să o „constrângi” să acționeze așa cum vrei tu?

Nu sunt deloc un exemplu în acest domeniu, din păcate nu reuşesc să fiu prea consecventă. Când îl aveam doar pe Ştefan, nu prea făcea crize în adevăratul sens al cuvântului, dar mai plângea, ca orice copil şi atunci îl luam în braţe şi îi explicam totul cu calm. Acum, cu doi copii, observ că nu mai am chiar atâta răbdare şi crizele sunt mai dese. Încerc în continuare să-i explic cu blândeţe totul sau mai cântăm împreună (când îmi amintesc) cântecul „Nu te supăra că nu e bine…”. În ce priveşte convingerea copiilor să facă ceea ce vreau eu, mă folosesc de obicei de entuziasm. Mimez sau exagerez entuziasmul pentru anumite lucruri, de exemplu pentru legume, ca să-l determin să guste şi el. O altă modalitate e să inventez tot felul de jocuri. Ultima dată i-am spus că dacă manâncă fasole va fi suficient de puternic să-l învingă pe Florin la skandenberg şi a funcţionat!

Ce fel de adult ai vrea să crești?

Liberi! Aş vrea să simtă că pot face orice îşi propun, că pot deveni orice îşi doresc, că nu au nici o piedică în a-şi atinge visele, dar şi să fie conştienţi că libertatea lor încetează atunci când o încalcă pe a altora. Ştefan tot spune că îşi doreşte să fie pompier, iar la secţia de pompieri va avea câte un buton pentru toate meseriile din lume şi va putea să le facă pe toate doar prin apăsarea butonului potrivit. Asta e o imagine pe care mi-ar plăcea să şi-o amintească şi mai târziu şi să-l motiveze să înveţe, să exploreze şi să încerce tot ce va considera el că e ziditor pentru atingerea visurilor lui.

Cum a fost cu alăptarea?

Unul din principalele motive de stres pentru mine când am aflat că sunt însărcinată prima oară a fost alăptatul. Din cauza constituţiei mele, credeam că vor fi probleme, aşa că am citit o mulţime de studii şi cercetări despre alăptat şi am descoperit că ţine doar de puterea mea psihică. Aşa că am mers la spital hotărâtă să fac tot ce trebuie pentru a alăpta. După cum am mai spus, am născut prin cezariană, mai repede decât data programată (aşa a fost în cazul ambilor copii). Secreţia de lapte a început a doua sau a treia zi după naştere, dar aveam canalele înfundate şi mi s-au angorjat sânii. Am avut noroc cu o vecina, care a fost asistentă la secţia de nou-născuţi şi şi-a rugat colegele să mă ajute, dar dintre toate, doar o doamnă infirmieră mai în vârstă m-a ajutat cu adevărat. Celelalte veneau, îl puneau pe Ştefan la sân, el nu putea să-l prindă din cauză că era tare şi se dădeau bătute zicând „lasă că creşte el şi cu lapte praf”. Dar doamna infirmieră venea din 3 în 3 ore ori decâte ori era de serviciu şi-mi presa sânii ca să-i desfunde, leşinam de durere uneori până storcea câteva picături şi i le dădea lui Ştefan din capacul sticluţei spunându-i că „e aur curat”. Vecina mea m-a învăţat să pun sare dură într-un ciorap, să-l încălzesc la cuptorul cu microunde şi sa-l ţin presat de sân ca să se dilate canalele şi uite aşa a început Ştefan să mănânce doar de la mine şi eram în al nouălea cer. Nu am încercat să-i dau completare, nu am făcut niciodată proba suptului. Aveam în minte o frază citită în timpul sarcinii „dacă copilul tău are nevoie de 20 de sâni din care să sugă, atâţia vei avea” şi asta mă mobiliza să nu cad sub presiunea întrebărilor binevoitoare venite din jur „dacă suge destul”, „oare nu-i e foame” etc. Am reuşit să-l alăptez până la un an şi trei luni când am făcut o cădere psihică din cauză că nu mai sugea în timpul zilei, iar noaptea nu dormea decât molfăindu-mă şi am cedat. Am considerat că dacă devine un chin pentru mine, îi transmit şi lui starea mea de nervozitate şi îi fac rău. Oricum mânca foarte bine mâncare solidă, şi nu avea nevoie neapărată de laptele din timpul nopţii. Ca dovadă că înţărcarea a fost extrem de uşoară, m-am mutat în altă cameră, el a rămas să doarmă cu Florin şi nu s-a trezit deloc în prima noapte. În a doua noapte s-a trezit de câteva ori şi soţul meu i-a dat apă şi a adormit înapoi. Asta a fost tot.
Acum cu Mihai lucrurile au început mult mai uşor, nu am făcut furia laptelui, nu am mai avut canale înfundate şi a prins sânul de la început. Încercarea peste care a trebuit să trecem a fost că Mihai avea frenul sublingual prea scurt, ceea ce îl făcea să scape sânul înainte de a se sătura şi să ceară să sugă extrem de des, uneori chiar si la intervale de 15-20minute. Am mers la un control la ORL, in 2 secunde i-a tăiat frenul şi gata, după vreo două săptămâni a început să sugă normal. Acum el are un an şi trei luni şi încă îl alăptez, nu mi-am impus un deadline, deşi aş vrea să scăpăm măcar de trezitul noaptea.

Cu suzetă sau fără?

Nu sunt impotriva suzetei, Stefan a avut suzeta până la 1 an și 8 luni, Mihai nu a acceptat-o nici o secundă.

Cum a fost cu diversificarea?

Având doi copii am abordat două modalităţi diferite. În cazul lui Ştefan am început la 6 luni fix, cu o linguriţă de morcov ras pe care nu l-a acceptat nici în zilele următoare, aşa că am trecut la legume fierte introduse cu linguriţa, crescând numărul linguriţelor în fiecare zi. Îl alăptam în completare până ce am scos mesele de lapte rând pe rând. Astfel, Ştefan mânca de toate, nu era mofturos şi a continuat să ia normal în greutate. Cu Mihai, am vrut să abordăm diferit diversificarea, în primul rând, pentru că nu aveam destul timp să-i pregătesc zilnic mâncare diferită de a noastră. Dar avându-l pe Ştefan alergic la laptele de vacă eram foarte îngrijoraţi, aşteptând să i se declanşeze şi lui Mihai alergia la ceva. Aşadar am început la 6 luni, din nou cu câte o linguriţă de piure legume fierte, dar a început să aibă scaune verzi şi apoase şi ne-am oprit. După o vreme am încercat din nou şi au revenit scaunele apoase, desi erau alte legume în piure. M-am oprit de tot pentru ca ne pregateam să mergem în concediu şi nu vroiam să mă stresez cu blender, fiert legume, sterilizat vase etc. La întoarcere, Mihai avea 8 luni şi era deja curios de ce aveam noi în farfurie, aşa că am gătit fără sare pentru noi şi îi dădeam bucăţele pe care să le poată ţine în mână. A început să mănânce din toate câte puţin, nu a mai avut probleme cu scaunul şi după ce a împlinit un an mi-am făcut curaj să-i dau şi produse lactate din când în când.

Aveți ajutor în creșterea copiilor?

După ce s-a născut Ştefan, părinţii mei, care erau deja pensionari, s-au mutat din Satu Mare pe aceeaşi stradă cu noi pentru a ne ajuta cu creşterea lui. Cât eram în concediul de îngrijire a lui Ştefan mergeam la bunici zilnic şi se jucau cu el, nu trebuia să gătesc prea mult pentru că mâncam acolo, iar apoi când am revenit la muncă, bunicii aveau grijă de el până ne întorceam noi şi asta ne-a fost de mare ajutor. Acum, la al doilea copil, am petrecut mai puţin timp cu ei, poate pentru că am vrut să-i menajez din cauza vârstei sau pentru că am învăţat să îmi organizez mai bine timpul. Dar cu siguranţă îşi vor relua drepturie din septembrie când mă voi întoarce la şcoală.

Ați călătorit cu copiii în țară sau în străinătate? Cum a fost?

Din nou e aceeaşi abordare: doi copii, două experienţe diferite. Ştefan adormea în scaunul de maşină imediat cum pornea motorul. Locuim la 10 minute de mers cu maşina de la biserica pe care o frecventăm şi el reuşea să adoarmă adânc în fiecare duminică de la biserică şi până acasă. Cel mai lung drum cu maşina a fost când el avea un an şi jumătate şi am făcut un city break la Viena. Nu am avut nici o problemă cu drumul, mâncarea sau somnul, în schimb nu a avut scaun decât fix după ce am trecut graniţa înapoi spre casă. Cum am intrat în Oradea, s-a golit. În acelaşi an, am fost în vizită la nişte prieteni în Sheffield, Anglia cu avionul. A mârâit puţin la decolare, mai mult de somn, fiind la ora prânzului, şi apoi a dormit tot zborul în braţele mele. La întoarcere a fost treaz şi ne-am jucat şi am cântat până la aterizare.

Mihai în schimb, e total diferit, la început nu accepta deloc să stea în scaun, vroia să sugă continuu, fiecare drum era un chin. Familia lui Florin locuieşte în judeţul Satu Mare şi mergem în vizită cel puţin o dată pe lună. De fiecare dată ajungeam frântă de oboseală pentru că Mihai plângea îngrozitor şi-l trezea pe Ştefan, îl luam din scaun ca să-l alăptez şi stăteam crispată şi stresată ca nu cumva să se întâmple ceva şi el să nu fie protejat. Cel mai lung drum a fost până pe litoral, în Venus, când el avea 8 luni. La dus am călătorit noaptea, amândoi au dormit în scaunele lor, Mihai a supt o singură dată pe Valea Oltului şi a adormit la loc. La întoarcere, însă, am pornit la ora somnului de prânz, dar au dormit foarte puţin amândoi, s-au trezit agitaţi, plângăcioşi, li s-a făcut rău pe drum, nu mai ştiam ce să facem să-i ajutăm. Nu am mai făcut drumuri mai lungi de 2 ore de atunci, dar vedem deja o îmbunătăţire a situaţiei pentru că Mihai poate ronţăi ceva care să îl ţină ocupat o vreme, îl distrează orice face Ştefan şi-i copiază toate gesturile.

Cum vezi rolul tatălui în viața copilului și a mamei?

Eu cred că este unul esenţial pentru copil, e important ca el să aibă doi adulţi la care să se raporteze. Chiar dacă părinţii sunt pe aceeaşi lungime de undă, tot vor aborda situaţiile diferit în funcţie de personalitatea şi caracterul fiecăruia şi astfel copilul îşi poate alege un model de reacţie sau gestionare a emoţiilor care să i se potrivească. Cât despre rolul lui în viaţa mamei, e unul crucial încă de la început şi trebuie să şi-l asume fiecare tată. Naşterea (de orice fel) e o perioadă foarte încărcată hormonal pentru mamă şi foarte obositoare, de aceea orice gest, oricât de mic, făcut în sprijinul ei, valorează mult.

Cum reușești să-ți faci timp și pentru tine? Ce pasiuni ai?

Pasiunile mele înainte de a avea copii erau plimbările, mersul la cinema, jocurile de societate şi lectura. După ce au apărut copiii, am rămas doar cu lectura şi am descoperit că îmi place să desenez, să colorez şi să ma joc cu ei. Din păcate, am făcut o pasiune din a mă juca cu copiii mei şi am tratat asta ca o activitate făcută pentru mine. Am spus „din păcate” pentru că uneori, când sunt copleşită de oboseală, îmi dau seama că în afară de câteva rânduri sau pagini pe care apuc să le citesc în timpul somnului de prânz al copiilor, nu prea fac nimic altceva pentru mine. Aaa, ba da, înainte de pandemie, când Ştefan mergea la grădiniţă şi se trezea devreme, îl trezea şi pe Mihai, şi atunci Mihai recupera printr-un somn de dimineaţă, la mine în braţe, sugând, în timp ce eu mă uitam la un episod sau două din câte un serial de pe Netflix cu cafeaua alături. Îmi pare foarte rău că nu reuşesc să mă deconectez şi să dorm când dorm şi copiii, de când am devenit mamă simţeam că irosesc timpul dacă dorm şi s-au adunat prea multe în aceşti 5 ani de care nu cred că mă mai pot elibera. Când Ştefan avea un an am descoperit editura Usborne şi am devenit reprezentant, aşa că încet încet am dezvoltat o pasiune pentru ele şi încerc să o transmit şi altora. Nu aş putea totuşi să spun că e ceva ce fac pentru mine, pentru că fiecare leu pe care îl obţin din vânzarea cărţilor merge în cărţi pentru copiii mei sau se adună pentru următorul concediu.

Cum te descurci zilele acestea? Ce fel de activități faceți cu copilul?

Perioada aceasta de pandemie ne pune pe toţi la încercare şi consider că am un mare avantaj pentru că sunt cadru didactic şi pot să creez diverse activităţi pentru copiii mei, un al doilea atu îl reprezintă cărţile de activităţi de la Usborne pe care le am prin casă. Încercăm să facem activităţi cât mai variate, aşa că pictăm, construim tot felul de maşini şi sedii din lego, dansăm şi alergăm, ne mai uităm la câte o piesă de teatru sau la emisiunile Găştii Zurli, gătim şi încercăm să stăm măcar o oră pe balcon să ne vadă soarele şi să facem mişcare.

Care crezi că este cea mai mare greșeală a mamelor în relație cu sine sau cu ceilalți?

Nu pot eu să arăt cu degetul greşelile altor mame, pentru că eu cred cu tărie că fiecare mamă face lucrurile cum poate ea mai bine. Pot însă să spun care e cea mai mare greşeală pe care am fãcut-o eu când am devenit mamă: am uitat de mine. M-am pus pe ultimul loc, după copil, soţ, bunici etc şi am fãcut lucrurile astfel încât să nu supăr pe nimeni, sau măcar am încercat şi m-am pierdut. Sper să mă regăsesc după ce mă voi întoarce la şcoală.

Ce sfat ai avea pentru alte mămici sau proaspete mămici?

Nu sunt în măsură să dau sfaturi, dar pot să trag câte o concluzie din experienţa mea, care poate folosi cuiva. Pentru viitoarele mămici, cel mai important este să aibă încredere în instinctul lor, mămicia nu se învaţă, se simte şi se trăieşte. Iar pentru alte mămici, să aibă grijă de ele pentru că dacă ele sunt bine (fizic, psihic, emoţional) şi copiii lor vor fi bine.

***

Sper să vă placă această rubrică. Dacă doriți chiar voi să participați la acest tip de interviu, puteți să-mi scrieți răspunsurile voastre pe adresa anamaria.coatu@gmail.com.