Mama Cafe – interviu cu Lavinia Chirilă-Ștefănuț

În cadrul acestei secțiuni îmi doresc să public o serie de mini-interviuri cu mame pe blog, care să contribuie la sentimentul altor mame că nu sunt singure în această călătorie. Promovăm pe toate rețelele sociale ce vieți perfecte de familie avem și ce mame fericite suntem, ceea ce poate fi foarte debusolant pentru alte mame care trec prin momente dificile, făcându-le să se îndoiască și să se întrebe unde greșesc atât cu bebele, cu soțul, cât, mai ales, cu ele însele.

Aș dori ca prin aceste interviuri/ discuții virtuale să pot surprinde zbuciumul mamelor în a crește copiii altfel decât am fost noi crecuți, precum și drumul către regăsirea de sine.

***

Pe Lavinia am cunoscut-o în liceu, eu eram la clasa de Filo, ea la clasa de filologie bilingv. După clasa a IX-a ne-am mutat la alt etaj, așa încât nu mai interacționat mai mult (unde mai pui și că eram amândouă tocilare – era un must la liceul unde am fost noi 🙂 )

Vă invit să citiți interviul de mai jos. Eu am tot zâmbit pe sub mustăți citind răspunsurile la întrebări. Sunt multe aspecte în care mă regăsesc și eu: fugitul de acasă, dorințele personale puse pe ultimul loc, complicatul vieții în timpul concediului de creștere a copilului, cauza crizelor de furie (în general adevăratele cauze ale crizelor este oboseala sau foamea; restul sunt rezultatul proastei comunicări dintre părinți și copii), modul de diversificare și alte câteva aspecte.

Dintre toate ideile de mai jos, cel mai mult îmi place ideea aceasta:

Cred că un tată are rolul pe care mama vrea sau e dispusă să îl traseze.

***

1. Descrie-te în câteva cuvinte. Cine ești tu? De când ești mamă? Mamă de fetiță sau băiat?

Hello ☺! Sunt Lavinia. Sunt mamă a doi băieți minunați – unul de 5 ani (aproape) și unul de 9 luni și soția lui Făt-frumos din facultate, un tip foarte inteligent și înțelegător, de altfel. Lucrez ca profă de engleză la un colegiu din Oradea și de vreo 11 ani de când predau am adunat o mulțime de momente și situații care implicau și rolul de mamă, nu doar de pedagog – astfel că mă consider o mamă mult mai „bătrână” decât vârsta reală.

2. Cum ți se pare rolul de mamă?

Dificilă întrebare… în linii mari, minunat. În particular, to be honest, copleșitor. Sunt zile în care toate decurg decent ca să nu spun perfect, sunt altele în care îmi vine să fug de acasă. Cred însă că asta ni se întâmplă tuturor, poate se întâmplă chiar și celor care nu au copii. E firesc.

3. Care a fost cea mai grea perioadă de până acum?

Gândindu-mă foarte bine la viața mea de când sunt căsătorită și până în prezent, cred că cel mai greu mi-a fost în perioada imediat după revenirea din CIC. Am început încă un master în perioada de CIC (mi se părea mie că am prea mult timp liber), am mai publicat încă o carte, am avut câteva inspecții la școală… din exterior ai putea spune că mi-am complicat viața inutil. Din interior pot spune că țineam cu orice preț să demonstrez sau să îmi demonstrez că a avea un copil nu înseamnă să stau în umbră sau că maternitatea nu e singurul lucru care mă definește. Era o luptă între ruperea de copil, care se acomoda greu cu creșa, cu programul și dorințele personale care au fost puse tot pe ultimul loc. Uneori mă avântam în asumarea de sarcini, apoi aveam mustrări de conștiință că nu am petrecut mai mult timp cu copil. Era o perioadă în care aș putea spune fără prea mari exagerări că m-am reconstruit.

4. Ce mici „trucuri” folosești ca să treci peste o criză emoțională de-a copilului sau cum faci să-l/ să o „constrângi” să acționeze așa cum vrei tu?

Pentru noi a fost un pas foarte mare să reușim să descoperim cauza crizelor emoționale ca apoi să învățăm cum să le gestionam. Din fericire cel mare e destul de înțelegător și am colaborat bine. Cred ca „trucul” nostru a fost modelul personal. L-am tratat mereu egal cu noi. I-am vorbit mereu deschis și am încercat să îi prezentăm situațiile pe înțelesul lui, fără exagerări, fără negocieri sau amenințări. Pot spune că la cei aproape 5 ani singurele crize apar din cauza oboselii sau cel mai des din cauză că îi e foame. Cât despre cel mic, încă nu pot vorbi despre crize emoționale făcute conștient sau intenționat.

5. Ce fel de adult ai vrea să crești?

Îmi doresc foarte mult să reușesc să îi cresc adulți responsabili, care cunosc foarte bine măsura bunului simț, empatia și cu foarte multă încredere în forțele proprii. Aș vrea să știe că pot face sau obține orice și-ar dori ei dacă se înarmează cu suficientă răbdare și muncă susținută. Sper să fie prietenoși și să aibă un gram de spirit de aventură în ei.

6. Cum a fost cu alăptarea?

Pe cel mare l-am alăptat până pe la 1 an și 3-4 luni însă la recomandarea pediatrei i-am dat și lapte praf completare. A fost ok, le-a acceptat bine, nu am avut probleme de interferență. Înțărcarea a fost blândă și de comun acord, fără ca unul dintre noi doi să sufere. Faptul că accepta și lapte praf mi-a oferit un fel de libertate nesperată. Știam că nu e un capăt de lume dacă plec de acasă sau dacă dorm. 

Cu cel mic situația e cu totul altfel. Cel mic nu a acceptat deloc laptele praf, laptele matern muls, ceai sau alte variante. De data aceasta nu aș fi avut nevoie de completare, dar aș fi avut nevoie de libertate. Aș fi vrut să pot să fur timp să pot să stau doar cu cel mare fără să mă stresez sau să îl alerg când se simțea mai bine. Înainte să îl avem pe bebe ieșeam destul de mult, cred că a fost puțin neplăcut, ca să nu spun trist, pentru cel mare să renunțăm la ieșirile noastre sau să iasă doar cu tati. Dacă a fost dureros? Da, cu siguranță a fost și dureros, uneori chiar foarte. Copiilor mei le-au ieșit dinții de pe la 3 luni și jumătate. Cel mic are 9 luni și 8 dinți și încă 2 se pregătesc să iasă. Cu toate astea văd alăptatul ca o legătură extrem de intimă între mamă și copil și chiar dacă pentru perioadă scurtă de timp, aș încuraja toate mamele să alăpteze.

7. Cu suzetă sau fără?

Fără. Nici unul dintre ei nu a vrut suzetă și nici nu m-am străduit prea mult să îi fac să o vrea.

8. Cum a fost cu diversificarea?

Nu aș avea ceva special de comentat în legătura cu diversificarea. Am aplicat măsura bunului simț și am făcut o combinație între autodversificare și diversificare. Nu am urmărit cu disperare tabele cu ce trebuie să mănânce copilul. Nu am făcut nici o tragedie când s-a întâmplat să las copilul cu bunicii și ulterior am aflat că i-au dat să mănânce clasicul măr cu biscuiți și biscuiții conțineau făină, zahăr sau crocobalauri. Nu ne-am chinuit cu aburit, copt sau blenduit. Am ales varianta de crud sau fiert obișnuit și tăiat fâșii sau cubulețe, cel mult zdrobit cu furculița. Am trecut prin diverse perioade de acceptare sau neacceptare a alimentelor. Am învățat să nu ne mai agităm (noi ca părinți) și să acceptăm și refuzul copiilor cu toate că multă energie (pozitivă și negativă deopotrivă) a fost consumată în ambele tabere până să ajungem aici.

9. Aveți ajutor în creșterea copiilor?

Avem o bona care ne ajută de când avea cel mare 8 luni. Mă repet, eu am mai făcut un master și multe alte chestii, soțul meu își făcea doctoratul, scria și participa la tot felul de conferințe, unele chiar internaționale și aveam imperativă nevoie de cineva pe care să ne putem baza ca pe ceas. Uneori, când s-au aliniat planetele am reușit să mai sincronizam nevoilor noastre și bunicii. 

10. Ați călătorit cu copiii în țară sau în străinătate? Cum a fost? 

Desigur, am călătorit. Am fost atât în țară, cât și în străinătate. Să călătorești cu un copil mic e obositor, oricum ai vrea să privești lucrurile. De la împachetat „toata casa”, toate jocurile de alungat plictiseala de pe mașină și până la tantum-urile de acomodare cu locul nou… toate, offf… Cu toate astea, toate concediile au fost frumoase, copilul a fost super încântat și acum când am stat închiși în casă (perioada pandemiei) ne-am uitat cu mult drag la poze și filmări. În multe concedii am plecat împreună cu prieteni și asta a adus un plus. Îmi amintesc de exemplu, într-o toamnă ne tot bătea la cap copilul să îl ducem încă o dată la zoo în Ungaria. Pentru noi, septembrie e o perioadă foarte aglomerată și nu ne permitea timpul să îl ducem, ba mai și ploua mult. Văzându-ne fără scăpare în fața insistențelor copilului, soțului meu îi vine ideea să urcam în mașină că plecăm la zoo. Eu ca arsă îl tot întrebam cum plecăm așa că nu am împachetat, că am de lucru, că… și urc în mașină și realizez că noi de fapt facem un tur al orașului și încă o dată turul orașului, dar pe alte străzi ca să ajungem după al treilea tur la zoo din oraș. Copilul super fericit până să își dea seama că sunt mai puține animale decât își amintea el, moment în care soțul scoate asul din mânecă „sunt închise animalele fiindcă se pregătesc de hibernare”. Pam pam… și toți au trăit fericiți în continuare. 

11. Cum vezi rolul tatălui în viața copiiilor și a mamei? 

Nu îmi prea plac delimitările sau împărțirile astea cu rolul mamei sau rolul tatălui. E un clișeu. Am făcut copilul amândoi, deci ne asumăm rolul amândoi. Că nu suntem complet interchangeable în tascuri, perfect de acord, dar ne putem compensa sau completa. Cred că un tată are rolul pe care mama vrea sau e dispusă să îl traseze. Poate, nu zic nu, sunt bărbați care nu înțeleg nevoile unei mame sau nu au curaj să preia din atribuții cât e copilul foarte mic, dar dacă mama îl încurajează, mai acceptă și lucruri „imperfecte” sau făcute altfel decât le-ar face ea, cred că orice bărbat ajuns tată poate să se facă util la nevoie. 

12. Cum s-a schimbat relația cu soțul tău? Cum v-ați reechilibrat după nașterea copiilor?

Vreau să cred că viața noastră nu s-a schimbat foarte mult. Copiii au fost asumați, doriți de amândoi și cumva ne așteptam să apară schimbări. Pentru noi, copiii sunt o completare și o armonizare a relației sau a cuplului. Desigur sunt lucruri care lipsesc sau ne lipsesc din viața anterioară copiilor, însă sunt compensate de altele și, în principiu, am învățat să prețuim fiecare clipă ca pe un dar. Nu văd (și chiar am adresat această întrebare și soțului meu, deci răspund double sided) și nu consider copiii un minus care necesită remedieri.

13. Cum reușești să-ți faci timp și pentru tine? Ce pasiuni ai? 

Dintre toate, cred că timpul pentru mine e cel mai sacrificat, dar nu mi se pare ceva anormal. Asta nu înseamnă că umblu nespălată sau șleampătă ☺. Am învățat să prioritizez și nu sunt genul de persoană care să aibă nevoie de foarte multe ore de somn ca să funcționeze în parametri decenți. Există timp și un moment potrivit pentru toate. Momentan copiii sunt o prioritate. Va veni și ziua în care nu vor mai fi dependenți de noi și voi sau vom avea timp. Dintre pasiuni singura pe care nu am sacrificat-o foarte mult e predatul. Am ținut ore și în timpul concediului, fiindcă simt o datorie morală față de elevii mei și nu i-am abandonat în prag de examen.

14. Care crezi că este cea mai mare greșeală a mamelor în relație cu sine sau cu ceilalți?

Cred că cea mai mare greșeală e abordarea „mamiciei” într-un stil disperat de „ca la carte”. Din fericire copiii nu vin pe lume la întâmplare (sau ar fi bine să nu) și nici însoțiți de manuale de instrucțiuni sau reguli de funcționare. Așadar mi se pare complet greșit să te chinui pe tine sau pe copil să faci, să facă, să mănânce sau mai știu eu ce doar pentru că așa scrie undeva sau zice cineva. Evident sunt câteva reguli și principii de bun simț pe care trebuie să le respectăm, dar toate celelalte ar trebui adaptate în funcție de dinamica familiei. Dau un exemplu: la noi în casă nu se mănâncă și nici nu se gătește mâncare aia clasică de spanac. Ok, nu sunt disperată că vor fi copiii anemici, fiindcă nu mănâncă spanac și în cărți scrie că trebuie introdus… Sau am dat primului copil și lapte praf și recomandarea e să alăptezi cât mai mult. Am avut motive întemeiate să îi dau și lapte praf, pentru noi în momentul respectiv a fost un win win. Copilul nu e bolnăvicios, nu e mai prost decât alți copii de vârsta lui alăptați exclusiv (citisem că alăptatul îi face mai inteligenți) și nici eu nu mă simt mai puțin mamă sau vinovată. Cel mic, spre exemplu e alăptat exclusiv și nu îl văd sau consider mai altfel decât frate-său.

15. Ce sfat ai avea pentru alte mămici sau proaspete mămici?

Nu îmi place să dau sfaturi fiindcă suntem diferiți și avem nevoi diferite. În linii foarte generale, de dragul întrebării aș recomanda mamelor să nu caute să urmărească modele sau șabloane în creșterea copiilor, să nu le taie aripile, să le dea șansa să fie unici în felul lor de-a fi. Să urmărească dinamica familiei, să fie alături de soț și de copil, să își caute resuse și să se ridice de câte ori va fi nevoie fiindcă nu există perfect.

***

Dacă doriți chiar voi să participați la acest tip de interviu, puteți să-mi scrieți răspunsurile voastre pe adresa anamaria.coatu@gmail.com.

***

Sursa foto: pexels.com