Experiența mea privind înțărcarea blândă a băiețelului nostru

Mihail avea atunci aproape 2 ani, iar în câteva luni urma să o nasc pe fetița noastră. Mi-am dorit să pot alăpta încă de când am am aflat că sunt însărcinată și în drumul meu privind alăptarea m-a ajutat Narcisa Câmpean, consultant în alăptare. Nici nu știu cum pot să-i mulțumesc! Nu doar pentru că m-a învățat cum să alăptez și că mi-a dat încredere că pot alăpta, dar și pentru că mi-a oferit multe sfaturi și asistență atunci când am avut sânii cu canale înfundate. Și am avut de multe ori! De foarte multe ori! Acum pot spune că sunt expertă în „desfundat” canale mamare :)).

De asemenea, mi-am dorit să alăptez până în jurul vârstei de 2 ani. Cam acestea sunt și recomandările OMS. Am auzit cazuri de mame care au alăptat în tandem copiii sau că au alăptat până pe la 3-4 ani, ori până când copilul s-a autoînțărcat, dar nu-mi doream acest lucru și pentru mine. Așa am simțit eu. Însă când s-a apropiat momentul, m-am simțit singură și pierdută. Nu găseam informații relevante, nu știam la cine să apelez… Bine: există un grup pe Facebook, Înțărcare – grup de suport, de unde am citit câteva zeci de comentarii ale unor mame pierdute la fel ca mine. Dar să încep cu începutul. 🙂

Oarecum înțărcarea lui Mihail a început când avea 1 an, pentru că atunci m-am întors la serviciu, el rămânând acasă cu soțul. Era alăptat în continuare la cerere când eram în preajma lui. Poate pentru că nu l-am refuzat niciodată, nu pot spune că era mega atașat de sân. Nu era „mufat”, cum se spune. Și a fost ok așa. S-a obișnuit foarte repede, mai ales că stătea acasă cu tatăl lui, iar eu stăteam doar 6 ore la job (plus drumul).

Mai apoi, în jur de 1 an și 7-8 luni mi-am dat seama că nu mai îmi face plăcere așa de mare să-l alăptez, mai ales că avea mulți dinți în gură, iar procesul devenea dureros uneori. Pe la 1 an și 9 sau 10 luni am avut 2 tentative de a-l înțărca prin a-i refuza masa de somn. Mare greșeală! Prima noapte a decurs bine, dar la a doua a plâns foarte mult. La a doua încercare, a plâns până a vomat. Atunci am spus stop, deși nu știam ce să fac și-mi era groază de înțărcare. Știam că vreau să-l înțarc blând, treptat, deși nu știam ce ar presupune procesul și cam cât ar fi de lung… Nu prea am găsit informații relevante nici pe grupurile de mămici. Venea bebe 2 și eram cumva disperată, nu pentru că mă temeam că alăptatul ar putea face rău sarcinii (care nu este un lucru adevărat, by the way), ci eram disperată pentru că nu voiam să alăptez 2 copii. Voiam să-mi fac viața mai ușoară.

Am renunțat pe moment, așadar, să mai acționez singură. I-am scris unui consultant în înțărcare care mi-a spus că procesul n-ar trebui să dureze mai mult de vreo 2-3 săptămâni și că depindea foarte mult de mine. Hmmm…. Am zis, hai să-mi mai dau o șanșă. Hai să văd de ce este în stare instinctul matern! Și vreo săptămână am tot căutat să mă documentez de pe internet: bloguri, articole, YouTube, comentarii pe grupurile de mămici etc.. Am fost un mic șoarece de bibliotecă. Discutam ce aflam cu soțul meu. Doar că nu prea aflam multe… Cumva, erau experiențele altora și nu știam cum le-aș putea internaliza… În plus, multe mame, de fapt, au înțărcat brusc, nu blând. A, și din păcate, nu aveam în jurul meu nicio prietenă care să fi înțărcat blând… Fie continuau alăptarea, fie au înțărcat brusc.

Tot citind și ascultând video-uri mă simțeam și mai pierdută. Nu găseam nicio metodă să o aplic… Dar, ascultându-mi instinctul de mamă, mi-am compus propria metodă:

• pasul 1: să-l adorm la sân ca de obicei, dar să-i scot mesele de peste noapte;
• pasul 2: scos mese de la somnul de noapte;
• pasul 3: scos mesele de peste zi.
• pasul 4: deschis șampania 🙂

Planul meu era contrar sfaturilor specialiștilor, care spuneau că mesele de noapte se scot ultimele. Dar logica mea era asta: sunt epuizată să mă trezesc noaptea din oră în oră sau chiar mai des, dar nu vreau să mă complic în restul zilei să-l tot refuz și, mai ales, am înțeles că alăptatul mă ajută să-l adorm mai ușor.

Astfel, am decis să aplic pasul 1 când am mers pentru vreo câteva zile la mama mea. Într-un video pe YouTube am găsit o mamă din India care și-a descris experiența proprie, pe care aș rezuma-o așa:

1. în prima noapte copilul a plâns vreo 40 de minute în prima tură și s-a trezit de mai multe ori. După vreo 3-4 zile plângea mult mai puțin și se trezea de 1-2 ori – acest lucru m-a ajutat să mă pregătesc psihic că va plânge copilul mult…
2. în tot timpul cât copulul plângea, mama îl ținea în brațe, îl pupa și-i spunea că îl iubește și că îi este alături… – of, atunci am înțeles, coroborat cu video-ul Crinei Coliban, că sânul nu este doar despre lapte, ci este despre iubire.

În prima seară le-am spus celor din casă că dacă Mihail plânge, doar eu mă ocup de el. Să mă nu încerce să-mi ofere niciun ajutor. Vreau doar eu să fiu cu el. Să ne conectăm. Când s-a trezit Mihail să sugă, l-am luat cu blândețe în brațe și am început să-l pup, să-i vorbesc în șoaptă că-l iubesc, că e protejat, că tati doarme, că buni doarme, că toți dorm, că e noapte, că-l iubesc, că e minunea noastră și tot așa… Mai ales că-l iubesc și că e protejat și în siguranță îi spuneam. Și-l pupam pe obraji și pe mânuța care mi-era la îndemână, el fiind în brațe. Și ce să vezi?! Minune: n-a plâns mai mult de veo 10 minute… Adică n-a scâncit mai mult de atât, că nu era chiar plâns. Apoi s-a mai trezit de vreo 2 ori și am repetat procesul. Vreo 2 săptămâni trebuie să recunosc că se trezea de 2-3 ori pe noapte, dar mereu EU îl luam în brate și îi ofeream multă iubire. Abundam de iubire! Și nu plângea… Se liniștea instant. Apoi, am trecut doar la mângâieri și vorbe frumoase cu el stând în pat. Iar mai târziu, se liniștea singur și adormea la loc după ce bea apă.

Pasul 2 l-am aplicat tot în deplasare, la mama. Nu cred că faptul că eram plecați a favorizat înțărcarea pentru Mihail, doar că sunt convinsă că m-a ajutat pe mine mai mult. Adică știam că dacă Mihail plânge mult și mă epuizează, mama mea e acolo să ma ajute dimineața ca eu să pot să mă mai odihnesc (soțul oricât ar fi vrut să mă ajute, trebuia să meargă la birou a doua zi). Pasul 2 a fost compus din 2 pași: la început adormit în fața desenelor de pe mobil, apoi mobil + povești spuse de către mine (inventate și inspirate din ceea ce făcea el peste zi). Și a funcționat, mai ales că eram la țară, era vară, iar când îl puneam la somn era foarte obosit. Atenție, însă, să nu fie peste ora de somn, pentru că altfel devine irascibil copilașul. Dacă nu adormea la desene, îi spuneam povestea plimbându-l prin casă. Și așa a trecut prima săptămână. Nu fusese chiar așa de greu. Apoi treaba cu video-urile la somn ne-a cam complicat viața, că au început să-l agite, dar ușor, ușor și cu multă hotărâre din partea mea, am rămas doar cu poveștile, spuse sau citite. Mai vreau să adaug, că înainte de acest pas, Mihail era familiarizat cu poveștile, pentru deși sugea la sân, pe mine nu mă durea gura să-i inventez povești 🙂 Începusem de pe la 1 an și 7-8 luni.

Pasul 3, a venit mult mai ușor, cerea lapte mult mai rar. Și culmea, tot în deplasare l-am aplicat. Eram la părinții soțului de data aceasta. Îl amânam când îmi cerea și aveam zile pline de activități, de plimbări. La prânz adormea în carucior sau cu povești, fiind oricum tare somnoros. Și apoi a „uitat” o zi să sugă… Următoarea zi a căzut și s-a lovit tare. I-am dat să sugă ca să-l liniștesc, mai ales că voia și el. Următoarele zile a „uitat” iar să sugă. Apoi, ori de câte ori cerea îi spuneam că îl iubesc tare mult, că e minunea mea, că e mare acum ca să mai sugă și că mai bine să lase laptele. Și accepta fără să plângă sau să se supere prea tare. Bineînțeles, îl pupam și-l îmbrățișam mult în contra-prestație. Și uite așa, când ne-am întors acasă, am continuat să nu-l mai las să sugă.

Pasul 4: Succes! Ura! Dar n-am desfăcut șampania… Mi-am spus că succesul total va fi când va vedea că o alăptez pe surioara lui, iar el va fi împăcat cu faptul că nu primește. Și așa a și fost, spre surprinderea mea. A vrut, da. A cerut, da. Dar i-am spus că surioara lui n-are ce altceva să mănânce, că laptele e mâncare pentru ea. Și că-l iubesc mult pe el! 🙂

Practic, la noi, tot procesul de înțărcare blândă a fost despre iubire… Despre a oferi și mai multă iubire, în alte forme.

Ceea ce cred că m-a ajutat ca acest proces să fie unul de succes sunt următoarele:

• a fost hotărârea mea și nu „recomandarea” (a se citi, pe alocuri, presiunea) celor din jur;
• am comunicat tuturor că vreau să înțarc și știam că eram vioara întâi în relație cu băiatul nostru, adică doar eu puteam acționa (să-l las peste noapte la bunici era de neconceput pentru mine, deși am avut tentative în mintea mea să-l las să doarmă doar cu soțul meu…);
• faptul că Mihail nu era chiar așa de atașat de sân, că primea afecțiune multă prin îmbrățișări și pupici;
• a fost bine că am început gradual să-i răresc mesele de peste zi începând cu vârsta de 1 an;
• niciodată n-am demumit sânul „țiți”… îi spuneam doar „Hai să mănânci, să bei lapte”. Sânul era pentru lapte. Bineînțeles, că dacă se lovea sau era bolnav se consola la sân. Dar, cumva știa că de la sân primește lapte, iar de la mine, prin îmbrățisare primește iubire. Practic, niciodată n-am personificat sânul. 🙂

Am avut înțelepciunea de a înțărca blând nu doar pentru copil, cât și pentru mine. Am fost egoistă, pe de-o parte. Am scris mai sus că am suferit mult de pe urma canalelor înfundate. Așa încât nu voiam să înțarc brusc și de groaza sânilor întăriți! Și ce să vedeți: după ce l-am înțărcat pe Mihail prin pașii de mai sus, nici măcar o dată nu mi-am muls sânii. Și nici nu s-au întărit. Parcă laptele se evaporase odata cu ultimul supt al copilului!

Astăzi, la 2 ani și jumătate, copilul nostru doarme singur în pat, unul dintre noi citindu-i o poveste, cântându-i ceva sau adoarme pur și simplu în liniște cu noi lângă patul lui. De multe ori, însă, în loc de poveste îi spun până adoarme rugăciunile ce le știu pe de rost.

Mai vreau să subliniez că nu judec mamele care au înțărcat brusc. Le înțeleg, chiar. Am avut momente când voiam să se termine cu alăptatul, că era dureros și-mi displăcea (într-o seară chiar am plâns interic după ce am culcat copilul). Eu am fost doar mai egoistă: nu mai voiam canale înfundate! Un alt lucru care m-a încurajat a fost siguranța cu care Gabriela Aron mi-a spus că mă poate ajuta să înțarc în mai puțin de o lună dacă asta doresc. Și atunci mi-am zis: „Hai să încerc s-o fac de una singură, ca dacă nu reușesc, există cineva care mă poate ajuta”. 🙂

La final, vă rog să dați articolul mai departe pentru că poate experiența aceasta va fi de folos și altor mame care vor să aibă un proces fără traume și fără să se simtă vinovate că înțarcă pruncul.

Sursa foto: pexels.com