Despre traumă și burnout

Trăim vremuri în care psihologia ca știință este tot mai aproape de nevoile și suferințele umane. Și în care oamenii înțeleg că au nevoie de psihologi și de terapie, așa cum avem nevoie și de pediatri, dentiști, oftalmologi, dermatologi sau alte categorii de medici.

Se vorbește mult despre burnout (surmenare) și traumă. Există conferințe, cărți, specialiști care abordează aceste subiecte. Și mi se pare că am ajuns în situația în care toți suferim de burnout și avem traume din copilărie. A ajuns să fie un subiect în trend, la modă. Vulnerabilitatea declarată public a devenit o superputere. Atrage vizualizări și foloweri. Vinde cărți și bilete la conferințe.

Devenim fragili pe măsură ce ni se vorbește tot mai mult despre slăbiciunile noastre umane și nu pentru că devenim conștienți de ele. Ci pentru că suntem mai interesați să acumulăm informație, decât de a ne rezolva problemele. Mai bine citim 10 cărți și participăm la 3 conferințe online sau ne uităm la 47 de video-uri pe YouTube, decât să mergem la un psiholog adevărat, acreditat, cu licență și master sau chiar cu doctorat. Căutăm tips and tricks, rezolvarea în 5 sau 7 pași și tot felul de exemple de succes. Credem că acumularea de informație, înseamnă acțiune.

Citesc zilele acestea Darul, de Edith Eva Eger, supraviețuitoare a Holocaustului și psiholog, iar ea vobește despre a nu te întreba „de ce”, cât mai degrabă „și acum ce fac”. „De ce” ne menține captivi în identificarea de explicații și justificări. Care, uneori, pot fi foarte greu de identificat și poate nici nu există un singur adevăr sau o singură explicație.

Cred că burnout-ul este vina noastră. Noi alegem, conștient sau inconștient, să fim persecutați și să muncim până la epuizare. La fel și cu trauma. Traumatic nu este evenimentul în sine care ni s-a întâmplat, ci ce înțelge sau alege să-și ia subconștientul nostru de acolo. Alegem, conștient sau inconștient, să rămânem blocați. Și de cele mai multe ori, nu avem controlul asupra propriei vieți (viața ni se întâmplă) pentru că nu se uităm în interiorul nostru, nu ne adresăm întrebări, nu mai cugetăm, ci doar ședem pe net și ne uităm la alții. Iar când ne uităm la alții, singura acțiune rapidă și ușoară este comparația. Și asta ne face să ieșim mereu pe minus. In felul acesta, devenim mai flagili emoțional și mental.

Apoi, cred că toată această literatură despre traumă, în special, împreună cu metodele de tratare, precum terapia suferinței, nu ajunge la cine are nevoie cu adevărat de ajutor: casele de copii, penitenciarele, persoanele abuzate sexual, persoanele agresate și care suferă de violența domestică. Ei n-au bani pentru aceste servicii și nici acces la informația despre traumă.

Cred cu tărie că ar trebui să diferențiem suferința de traumă. Toți am suferit, vom suferi și îi vom face pe cei din jurul nostru să sufere ca și consecință a unor acțiuni. Dar acele acțiuni nu ne împiedică să ne îndeplinim potențialul în viață (cu sau fără ajutor specializat).

Nu cred în conspirații, dar cred că noi, oamenii, popularizăm idei care ne fac să ne simțim fără putere (asta mi s-a întâmplat, nu e vina mea), tocmai pentru că nu vrem să ne asumăm responsabilitatea pentru propria noastră viață.

Nu sunt psiholog, așa că ceea ce am exprimat aici reprezintă doar propria mea reflecție asupra discursului public din ultima vreme.