cu mai mare ușurință decât „Da” copiilor noștri?
Este, oarecum, o întrebare retorică, ce nu-mi dă pace de vreo o săptămână.
Ați remarcat, oare, care sunt expresiile cel mai des folosite: Nu pune mâna, Nu ai voie, Nu-ți dau nu-știu-ce, Nu acum, Nu cu ăsta, Nu jucăria asta etc.?
Dar, să vă spun cum am ajuns la această întrebare, că prea am intrat în pâine. Într-una dintre zilele trecute, Mihail cotrobăind prin dulap, adică ascunzându-se de noi, găsește pianul lui (căruia îi rupsese un picior și, oricum, l-am pus de-o parte și pentru că rotim jucăriile, mai ales când vedem că le neglijează). La care pruncul: „A, aaaaa. Aaaa”, în traducere liberă: „Mami, vreau pianul”. La care eu: „Nu, lasă-l acolo” și apoi un șir întreg de „bla, bla, bla” din partea mea („Nu ți-l dau pentru că i-ai rupt un picior când îl plimbai prin casă, deși nu se face așa cu un pian. Lasă-l acolo, că ai destule jucării cu care să te joci. Lasă că-l strici mai tare”) din care el nu avea ce să înțeleagă mare lucru, pentru că acelea erau fricile mele, limitările mele…
Și cred că este foarte rău că spunem „Nu” cu așa mare ușurință. Una dintre consecințe este că apoi cedăm prea ușor „rugăminților” copilului (plânsului, crizelor, datului de pământ, adică). Nu suntem și nu putem fi consecvenți pentru că este absurd ceea ce am interzis noi de prima dată. Cumva, am interzis poate din lene sau comoditate ori din inerție (de multe ori, la mine, NU este răspunsul standard).
Cum am procedat eu în situația exemplificată mai sus? Am spus NU, apoi, evident, am cedat. Și m-am simțit prost. Prost că i-am refuzat din prima solicitarea lui și prost pentru că pe urmă am cedat.
Și am mai remarcat un lucru: altor persoane le spunem DA din prima, iar apoi ne plângem că ar trebui să știm și să mai refuzăm din când în când..
Poate ar trebui să numărăm până la 5 în gând atunci când copilul ne cere ceva, iar poi să decidem dacă „Da” sau „Ba”…
La voi cum este?
_ _ _
Sursa foto: pexels.com