Mămiceală

De ce să lași copilul să se descurce singur la joacă

Cred că avem tendința ca părinți să ne protejăm copilul, mai ales atunci când nu este acasă în mediul lui. Ieri am întâmpinat o situație în care a trebuit să mă abțin mult de la a-l proteja.

Contextul este acesta:

Eram în parc la joacă, iar un tătic a venit cu o jucărie nouă. Un fel de băț cu minge legată de vârful acestuia și care se lovea cu paleta de către 2 jucători. La început copiii au privit curioși jucăria cea nouă, apoi au făcut coadă care să se joace următorul, iar apoi au început să sară și să plângă că vor să se joace și ei. O bunică s-a băgat între ei ca să facă dreptate. Dacă nu era ea poate că s-ar fi lăsat cu mai mult plâns și haos, e drept. Dar eu cred că bunica i-a luat puterea nepotului ei. Practic, ea a decis când e timpul ca nepotul să joace și când să lase pe altcineva. Copilul, într-un fel era „apărat”: cineva îi „ținea spatele” și s-a jucat cu paleta destul de mult. Nu că bunica l-ar fi favorizat în mod direct, doar că indirect, atunci când cerea paleta, o și primea cât de repede când se termina tura celorlalți copii.

Băiatul meu sărea și cerea să joace și el. Mai venea pe la banca unde stăteam și cerea aprobare sau ajutor prin gesturi și vorbe. Ce am făcut eu a fost să-i spun să-și aștepte rândul și să ceară voie să se joace. Iar el a ascultat, deși se vedea că își pierde răbadarea. Situația dura de vreo 20 de minute deja, când, într-un final a venit rândul lui. Băiatul a lăsat paleta jos și apoi a venit un altul pe lângă el și i-a luat-o din mână. Iar copilul nostru a lăsat-o. Of, m-am gândit că e bleg că a renunțat și că trebuia să fie mai ferm cu ceea ce-și dorește. În sinea mea, voiam să-i sar în ajutor.

Apoi, ori că a făcut bunica ordine, ori că s-a răzgândit băiețelul, Mihail al nostru avea paleta în mână și a început să joace. Cam un minut-două. Suficient cât să putem pleca acasă liniștiți că s-a jucat și el cu jucăria cea nouă.

Când eram în pat la somn, i-am spus că sunt bucuroasă că și-a așteptat rândul, că în viața nu intotdeauna obții tot ce-ți dorești chiar în momentul când vrei, doar că trebuie să ai răbdare, hotărâre și determinare. Și că el poate obține orice vrea. Că poate face orice vrea în lumea asta, dacă este muncitor și bun la suflet.

Aș fi vrut să-l ajut, să fiu mama care îl cruță de suferință. Dar mi-am dat seama că așa îi iau puterea. Puterea de a rezista în fața grijilor și problemelor și nedreptăților, precum și puterea de a fi stămân pe sine, pe dorințele lui, pe viața lui. Aseară i-am mai spus că nu voi fi întodeauna acolo să-l ajut, dar că el are întodeauna un loc în brațele mele. Are aproape 5 ani și o minte care pricepe atât de multe! Mi-a spus că și-a pierdut răbdarea să-și aștepte rândul la joc, dar că știe că el poate obține tot ce vrea cu răbdare.

De ce am făcut asta? Adică, de ce am rezistat dorinței de a-i sări în ajutor? Datorită lui Steven Covey și a cărți sale, Cele 7 deprinderi ale persoanelor eficace. Chiar din primele pagini vorbește despre unul dintr fiii lui care nu performa la școală așa cum o făceau ceilalți. Iar el și nevasta lui îl tot încurajau și-i certau pe ceilalți copii când se luau de el. Până când au realizat că această practică nu este în concordanță cu ceea ce îi învățau ei pe alții. Iar rezultatele copilului lor au început să apară când l-au lăsat să se descurce singur, să-și dovedească el însuși că poate. Face sens, nu-i așa?

Așa că, lasați copiii să se descurce singuri la joacă. Nu este nevoie să împărțim noi dreptatea printre copii.

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *