Sfaturi practice

Când bunul simț devine contra-argument

Zilele trecute un profesor a dat share la un articol despre cum părinții din ziua de azi prin stilul lor permisiv compromit educația din școli și cresc o generație de copii nedisciplinați și fără empatie socială.

Am comentat la postare că eu cred că profesorii care se plâng acum de acei copiii sunt cei care i-au educat și pe părinții lor. M-a invitat la școală să merg să-i văd elevii. Am spus că mi-e suficient că-i văd pe stradă și în mall-uri și pe ei și pe părinții lor. Replica dumnealui a fost, apoi, că bunul simț se învață de acasă și apoi la școală mai înveți dacă poți și alte materii.

Cum blogul acesta este spațiul meu personal, îmi exprim aici părerea. În primul rând, pentru că eu când aud că se face apel la bun simț, simt că mă inflamez. Adică, rar am întâlnit oameni care să vrea să rănească din răutate. În general, o făceau din neputință. Și am ajuns să judec oamenii după nevoile interne pe care le au atunci când au un anume comportament, nu dacă sunt bine educați ori nu. Apoi, de multe ori cu bunul simț mori de foame. Dar, am întâlnit des oameni care fac apel la bun simț atunci când rămân fără argumente. De genul: Băi, nu fii nesimțit. Nu te-o învățat mama ta acasă să nu te iei în gură cu adulții? Și cum am lucrat și în mediul universitar, de multe ori a trebuit să tac ca să arat că am bun simț.

În al doilea rând, am făcut debate și cred că o discuție e mai frumoasă atunci când se dezbate, nu când se face apel la argumentul ad hominem. Un argument bun e valid, indiferent cine îl spune. Doar că mulți români așa s-au obișnuit: nu le place ceva, pac, atac la persoană.

În fine, revenind la subiectul școala versus părinții, cred că marele bai nu sunt părinții permisivi. Ci, inadaptabilitatea școlii la modul cum evoluează societatea și piața muncii, precum și incapacitatea părinților de a înțelege că nu faptul că face copilul un tantrum e baiul, ci modul în care el, ca părinte, reacționează la tantrum. Sau că nu faptul că stă copilul pe tabletă sau la desene ar fi vreo problemă în sine, ci că de la 4 luni îi pune telefonul în față cu melodii gen Baby shark, la 2 ani copilul cere telefonul non-stop, iar la 5 ani primește telefon sau tabletă de la Moș Crăciun. Părinții din ziua de azi își handicapează copiii. Cresc niște copii care nu doar că vor fi mari IT-ști, ci, dimpotrivă, vor fi indisciplinați, cu o foarte mică capacitate de concentrare și atenție și superficiali. Părinții aceștia le răpesc propriilor copii șansa de a-și dezvolta capacitatea de autoreglare emoțională, creativitatea și gândirea. Efectiv, copiii aceștia apasă doar butoane și nu mai știu să gândească cu propriul creier.

De cealaltă parte, școala acuză părinții, uitând că în viața unui copil, un profesor bun chiar poate face diferența. Profesorul nu are doar rolul de a educa, ci și de a inspira. Dacă se rezumă doar la „a educa”,  atunci apelează la bun simț când rămâne fără resurse. Dar dacă dorește să inspire, atunci caută să înțeleagă de ce se întâmplă un anume comportament, care este cauza. Și apoi se întreabă ce poate face el ca să-l sprijine pe elev.

Sigur, există multe perspective din care putem privi educația din România: bani puțini, oameni fără vocație, lipsă de respect față de școală și educație din partea părinților și societății. Ne conduc oameni cu idei precum faptul că Bill Gates a renunțat la școală. Da, corect. Doar că el a renunțat la Harvard, nu la extensia UBB de la Cucuieții din Deal.

 

 

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *