Numai Dumnezeu îi apără pe copii

Am fost ieri la grădiniță după fiul meu și educatoarea mi-a spus că a avut loc un mic accident, s-a luat la întrecere cu o fetiță și a căzut, lovindu-se de o margine de perete, destul de ascuțită. Primul meu gând a fost dacă fetița este bine. Era era bine, nu avea nimic. Al meu, în schimb, are pe față o linie roșie-vineție. Bine că nu și-a tăiat obrazul.

După situația cu nasul spart și anestezie totală ca să-l coase pe vremea când eram la Cluj, treaba asta n-a fost mare lucru. Totuși am impresia că doar Dumnezeu îi păzește pe copiii ăștia de la pericole mai mari.

Când am ajuns acasă, reacția soțului a fost că de ce nu ne-a sunat de la grădiniță să ne spună de situație. Ce puteam face? Să mergem să-l luăm și să-l aducem acasă? Probabil pentru confortul lui ar fi fost mai bine, dar n-ar fi schimbat cu nimic situația.

Cel mai greu mi-a fost să mă gândesc cât de speriat a fost în acele momente. Tare aș fi vrut să-l fi putut îmbrățișa!