Ai să vezi tu, dragă mamă

• Ai să vezi tu când vine copilul că nu te mai ajută soțul. Doar se laudă el acum.
• Ai să vezi cum e cu colicile. Ce greu este! Toți copiii fac colici.
• Eheee, acum e bine că doar suge. Ai să vezi cum e când începi diversificarea și te străduiești să-i faci de tot felul, dar copilul nu mănâncă!
• Vai, bucură-te că încă nu umblă, să vezi tu dup-aia ce greu este!
• Ai să vezi tu ce greu e când îi apar dințișorii. Oh, te plângi acum când îi ies primii dinți?! Ai să vezi tu când îi apar caninii cum este. Sau când îi apar măseluțele!
• Ai să vezi tu când face crize cum este! Să vezi că pe la 2 ani începe să se răzvrătească și nu te mai înțelegi cu el.
• Ai să vezi tu că nu merge întotdeauna cu binele cu unii copii. Da, e ușor să zici „educație cu blândețe”, să vorbești din cărți. Dar multe idei nu le poți aplica.
• Ai să vezi tu când merge la creșă ce greu se va adapta! Ai să vezi că mai mult o să-l ții acasă, că o să fie mereu bolnav.
• Vai, naști în decembrie?! Ar fi bine să nu-l lași la creșă pe primul copil că o va îmbolnăvi pe cea mică.
• Ai să vezi tu ce greu este cu doi!
• Ai să vezi tu că n-or să doarmă de-odată și ce greu e cu somnul!
• Oh, ce bine că stă acum în cărucior, ai să vezi tu când va trebui să alergi după doi copii.
• Bucură-te cât mai poți, ai să vezi tu…
• Merge la grădi? Ai să vezi tu ce greu e când merge la școală, la liceu etc., etc.

Câte dintre noi n-am primit ceva asemănător sub formă de sfat/ atenționare, când în fapt suna ca o amenințare? Cred că multe. Și poate tot multe dintre noi am spus lucruri sub forma celor de mai sus… Eu așa zic despre mine că nu. Dar cine știe ce altă mamă voi fi supărat/ amenințat în genul celor de mai sus… Are și Prințesa Urbană un articol similar: „He, he, las că vezi tu mai încolo”: mamele și horoscopul apocalipsei.

Oricum, eu știu că tare mă enervau și mă dureau amenințările respective mai ales că veneau din partea unor persoane cu copii mai mari decât ai mei sau mai mulți decât ai mei, deci cu mai multă experiență. De cele mai multe ori ideile respective le discutam cu soțul meu și le contracaram cum știam noi mai bine: ba că aveam contra-exemple în jurul nostru, ba că persoana care mi-a făcut amenințarea nu este așa de „specialistă”, ba că fiecare copil e diferit, ba că noi avem resursele interioare necesare ca să fim altfel, să reacționăm altfel.

Uneori, foarte rar, „amenințările” se adevereau. Cel mai adesea, însă nu. Poate pentru că fiecare copil e diferit. Că fiecare mamă e diferită. Că fiecare familie e diferită. Sau poate pentru că pur și simplu m-au pus în gardă și am fost ceva mai atentă în mod inconștient.

Cineva spunea că „amenințările” respective reprezintă de fapt nevoia de ventilare a mamelor respective. Și asta cred că e lucrul cel mai drept de spus. Așa că pe viitor când mai aud vreo mamă „binevoitoare” „amenințându-mă” în felul acesta, voi încerca mai degrabă să empatizez cu ea, decât să mă simt atacată.

Totuși, mi se pare trist că multe mame asociază negativ multe dintre momentele copiilor lor și transmit acele asocieri către alte mame mai tinere, mai „proaspete” care și așa se luptă cu necunoscutul și cu greul. De ce să le sperii aiurea când ai putea să le încurajezi de fapt? Nu cred că maternitatea e bau-bau și nici așa de nașpa cum o fac alte mame să pară. Sincer, cred că pe acelea dacă le întrebi ce părere au despre jobul lor, despre șeful lor, despre oricine din anturajul lor vor avea doar lucruri negative să spună. Doar se plâng de ceea ce „li se întâmplă”.