În perioada 8-12 noiembrie se derulează online primul summit de acest fel organizat de Wellbeing Institute. Vă puteți înscrie oricând pentru a asculta video-urile. Acestea nu sunt live, deci aveți libertatea de a le asculta oricând pe parcursul celor 24 de ore când sunt disponibile pe platformă.
M-a atras mult tema acestui summit, un fel de program intens de 5 zile de dezvoltare cu privire la încrederea în sine, în familie, în cuplu, la serviciu și în școală. Video-urile sunt organizate sub formă de interviuri conduse de către Ruxandra Mercea, director Transylvania College, fondator al Spark School, co-fondator al Wellbeing Institute, soție și mamă de 4 copii. 🙂
Am rămas cu câteva idei valoroase pe care vreau să le împărtășesc și cu voi. Ideile de mai jos nu le-am mai întâlnit în forma și cu claritatea în care au fost prezentate de către speakerii de la tema „Încrederea în familie”, de aceea le-am reținut cu ușurință.
1. Copiii au nevoie de predictibilitate în reacțiile părinților. De exemplu, este benefic ca părintele să aibă reacții similare în majoritatea timpului la „boacănele ” sau crizele copilului. Altfel, copilul nu știe la ce să se aștepte de la părintele lui. Iar acest lucru poate fi un factor de stres suplimentar, pe lângă emoțiile ce le simte copilul în situația respectivă. Altfel spus: copilul nu știe ce să creadă despre noi dacă uneori când are o criză îi spunem: „Da, te înțeleg, sunt aici. Dar nu se poate ce vrei tu, pentru că…” sau „Gata, termină că mă enervezi, mă disperi…”.
Cred că e o mare provocare să putem să avem mereu reacții similare la situații similare. Pentru că uneori chiar simțim că o luăm razna. Eu, în acele momente când simt că nu mai pot, mă întreb: „Ce-l învăț pe copilul meu acum? Că eu nu știu să-mi controlez emoțiile? Sau că îmi cunosc emoțiile, dar pot să mă calmez și să-i răspund cu căldură și fermitate”? Au fost momente când nu puteam accepta crizele copilului meu mai mare, dar în timp, pe măsură ce m-am conectat din ce în ce mai mult cu el și am învățat să-l cunosc, îmi dau seama că el este, de fapt, copleșit de emoții, iar rolul meu este să-l ajut să se calmeze. De cinșpe mii de ori pe zi… 🙂
2. Intenții versus așteptări. Niciodată n-am înțeles, până acum, care e faza cu a-ți stabili întenții pentru o zi sau în loc de obiective (Intenția zilei de azi este să bla, bla…). Ceea am înțeles azi e că intenția arată ce vreau eu, ce „intenționez”, ce pot eu să fac, la ce pot eu să contribui. Spre deosebire de așteptare care subliniază ce „aștept” de la ceilalți și că sunt pasiv în acțiunile mele. Exemplul dat într-una dintre prezentări e că profesorii și elevii au aceleași intenții: Au intenția de a avea elevi motivați, dar dacă se așteaptă să aibă elevi motivați, atunci s-ar putea să fie dezamăgiți pentru că uită că este rolul lor să-i motiveze pe copii să fie elevi motivați.
3. Veste bună: este suficient ca un singur părinte să fie un stâlp al încrederii pentru copilul lui pentru ca acesta să-și găsească echilibrul și să aibă o viață împlinită. Cum să fii de încredere pentru copilul tău? Ține-ți promisiunile.
4. Nu este nevoie de egalitate în reacții, ci de satisfacerea nevoilor pe măsura acestora. Spre exemplu, unui copil i se acordă mai multă atenție pentru că este bolnav. Pe de altă parte, copii, atunci când sunt mai mulți frați, trebuie să audă și să simtă că au un loc special și de neclintit în inima părinților lui. În aceeași ordine de idei: o mamă pe care o urmăresc pe instagram și care are 8 copii spunea: „Cu mâna pe inimă vă spun că nu-i iubesc pe toți la fel. Dar îi iubesc la infinit”.
5. Unul dintre cele mai bune lucruri ce le poate face un părinte pentru copiii lui este să-i facă să se simtă și să gândească ca o echipă. Iar o echipă nu poate funcționa fără încredere. Am doi copii și niciodată nu m-am gândit că acesta ar putea fi rolul meu: să-i învăț să se vadă ca o echipă. Mi se pare revelator! Iar unul dintre aspectele acestui rol este și de a-i învăța cum să-și regleze treburile între ei. Adică părintele nu trebuie să fie nici arbitru, nici judecător, nici mediator. La început poate că da, pentru că așa le arată copiilor cum să-și rezolve conflictele, dar nu e de bine a la long.
6. Într-o situație de criză a copilului, părintele trebuie să se calmeze întâi pe sine însuși. De multe ori am auzit părinți și chiar și eu am zis: „Mă enervezi, nu mai pot…”, fără a realiza că noi suntem responsabili de propriile noastre emoții. Nu copilul ne enervează, ci modul în care interpretăm noi situația creată de el.
7. Fără secrete în familie. Unul dintre speakeri spunea că nu trebuie să existe lucruri care să nu fie spuse copiilor, ci, poate, lucruri cu care să nu fie împovarați copiii. De câte ori nu ați auzit în jurul vostru: să nu-i spui mamei, să nu-i spui tatălui, să nu știe vecinii etc.? Speakerul a vorbit despre un caz în care părinții au ascuns copilului faptul că erau bolnavi de covid, că l-au dus pe copil la bunici, iar acesta a dezvoltat o teamă de abandon. Așa că au ajuns la terapie…
Mă simt îmbogățită după ziua de azi. Realizez cât de importantă este încrederea în familie și că aceasta se contruiește pas cu pas și cu intenție. De abia aștept și restul prezentărilor, mai ales ziua dedicată încrederii în sine!