Cum ne influențează mediul profesional în care ne aflăm sau ție ce-ți oferă locul de muncă?

De ceva vreme mă tot frământă întrebări legate de dezvoltarea personală și profesională. De prin luna septembrire anul trecut și până acum am ascultat peste 500 de ore pe YouTube sau podcasturi și am citit și câteva cărți în acest sens. Și-mi tot vine să ascult în casca bluetooth în drum spre birou sau când mai fac treabă prin casă, iar copiii sunt cuminți. Dar doar să ascult nu m-a ajutat cu mare lucru. Ceea ce mi-a fost de folos, a fost să-mi pun întrebări și să-mi las mintea să răspundă la ele. M-am tot analizat și observat din mai multe perspective, iar încet, încet am aflat lucruri noi despre mine.

Uitându-mă în retrospectivă îmi dau seama că mediul în care am lucrat a avut un impact major asupra mea ca profesionist, ca angajat. În locurile unde m-am simțit apreciată și că pot contribui m-am dezvoltat și m-am simțit liniștită. În locurile unde doar m-am simțit apreciată, dar n-am putut contribui pentru că nu mi se permitea să cresc, să fac lucruri noi, acolo mă simțeam blocată. Am fost și în locuri în care nu eram apreciată, dar pentru că munca mea conta, eu simțeam că pot crește și acolo mă simțeam în dezvoltare. Dar, analizând situația cu mintea de acum, îmi dau seama că am avut un fals sentiment de dezvoltare, de creștere, pentru că eu, deși îmi dezvoltasem mai multe abilități/ competențe pentru că trebuia să muncesc mult, de fapt, prin atitudinea șefilor eu am avut de pierdut la capitolul încredere în sine. Când șeful îți spune: Da`, ce, te crezi deșteaptă? Te pricepi tu la d-astea? Hmmm, n-aș fi zis. Sau când vezi că ceilalți sunt promovați, iar tu rămâi doar în pătrățelul tău treaba asta n-are cum să nu te afecteze. Și te afectează puțin câte puțin, până când zici: asta e. Te obișnuiești cu situația ca broasca ce stă în apa ce se fierbe puțin câte puțin până moare. Nu m-aș fi gândit că putem lucra în medii toxice. Că există șefi sau chiar colegi toxici, care îi exploatează pe ceilalți.

Credeam despre mine că lucrez într-un mediu profesional cu studii superioare, deci, n-am cum să am șefi care să mă exploateze, că doar nu trag la bandă. Și, totuși… Zilele trecute mi-am pus întrebarea: Ce mi-au oferit mie locurile de muncă în care am fost în afară de salariu? Nimic. Excepție un singur loc, unde am făcut două cursuri acreditate. În rest, la toate joburile mele a trebuit să învăt de una singură ce am de făcut și cum trebuie să fac ca să obțin rezultatele așteptate. Lucrez în managementul proiectelor cu finanțare nerambrsabilă și am învățat „meseria” aceasta practicându-o mai mult singură, decât în echipă, din păcate. A, și am mai avut un loc de muncă unde am învățat de la șefa mea cum să comunic în scris mai bine, astfel încât să subliniez valoarea, noutatea, extraordinarul a ceea ce fac.

Pe lângă șefi toxici sau care mă țineau la un anumit nivel de dezvoltare, am avut și colegi/ colege cu care lucram, dar nu ca o echipă bazată pe încredere, sprijin, colaborare, ci competiție, neîncredere, bârfă, pe cultura de a da vina unul pe altul sau de musai a găsi un vinovat, înainte de a găsi soluții la probleme…

O a doua conștientizare cu care a venit luna noiembrie pentru mine a fost faptul că am posiblitatea de a alege. Posibilitatea de a alege să spun: STOP. Sau punct și de la capăt. Această posibilitate de alegere n-am întrevăzut-o până când nu m-am detașat puțin de ceea ce munceam, nu pentru că aș fi fost în vreo vacanță, ci pentru că m-am îmbolnăvit. Și am avut răgazul necesar să stau cu mine, să-mi pun întrebări și să caut răspunsuri.

Cred că acest proces de conștientizare ar fi fost mai rapid și mai eficient dacă fie aș fi avut un coach, fie aș fi făcut terapie sau fie aș fi avut un grup de suport. Se spune că suntem media a 5 oameni care ne înconjoară. Pe lângă soț și cei doi copii mici, mai avem niște vecini cu care ne vedem des, dar nu simt că avem conversații de profunzime și care să mă ajute să mă dezvolt profesional. Nu știu să existe un astfel de grup de suport pentru mame cu job, așa că m-am gândit să-l creez chiar eu. 🙂 Poate stima mea de sine nu e chiar așa de scăzută 🙂