03/10/2018

Mihail și răceala – Mihail câștigă

By mamiefericita

Două lucruri mi se par foarte grele în relația cu copiii noștri, în mod special, atunci când sunt mici:

  1. Cum reacționăm atunci când sunt emoționali și doresc să facă doar ce vor ei, mai ales atunci când noi avem nevoie, din varii motive, să ne asculte și să fie înțelegători.
  2. Ce facem atunci când sunt bolnavi ca să se recupereze cât mai repede și să nu se ajungă la complicații.

Mie, în prima situație, îmi vine să plâng când îl văd pe el cum plânge deja la 1 an și o lună cu lacrimi și strânge din pumni. Uneori, continui să-l las să facă ceea ce vrea – gandindu-ma că pot să mai aștept puțin până îi pun scutecul sau până îl îmbrac sau până mai explorează casa. Alteori, nu mai am răbdare atunci când el a „scăpat” la baie și musai vrea să pună mâna pe WC sau să bage în gură fiecare produs de curătenie. Sunt momente și momente sau zile mai bune și zile cu provocări mai mari.

În a doua situație, îmi vine iar să plâng și mă simt neputincioasă. Aș vrea să am eu boala lui gândindu-ma că eu sunt mai puternică. Pe de altă parte, cred că din fiecare luptă a copilului cu boala, organismul lui iese mai puternic.

Dar s-o iau cu începutul privind aceste zile cu răceala ale copilului nostru căruia noi îi spunem de multe ori când ne adresăm „Minune” sau „Iubire”. Duminica aceasta, Mihail a terminat ultima doză de antibiotic din cele 7 zile primite de la medic. Încă dinainte de ziua mea (20 septembrie) cu vreo săptămână, Mihail avea roșu în gât și câțiva muci,  destul de puțin, dar suficient motiv cât să nu putem să-i facem vaccinul de 1 an și cel de 11 luni pe care l-am ratat (fiindcă doctorița a omis să ne informeze – așa susțin eu… ea are o altă impresie).

Eu mi-am ținut ziua de naștere sâmbăta, inainte de ziua de 20 septembrie. Printre invitați erau și două persoane cu o ușoară răceală. Nu știu dacă ei au avut vreun rol în faptul că în câteva zile Mihail a început să fie mai rău, cu mai mulți muci, să aibă o stare de somnolență și să refuze mâncarea, sau dacă, faptul că transpira în cărucior pentru că tatăl lui îl socotea la plimbare dimineața când era mai răcoare, iar pe când se încălzea, pruncul era deja adormit și se cam încălzea… Parcă niciodată nu știi de unde vine doamna Răceală și mereu, ca părinte, îți faci procese de conștiință dacă putea face altfel încât s-o eviți. Mai ales când restul familiei întreabă „Aoleu, a răcit! Dar cum așa? De ce a răcit?”

Cred că răceala s-a dezlănțuit chiar de ziua mea, așa încât m-am bucurat că ne-am petrecut cu câteva zile înainte, pentru că Mihail deja avea febră, muci mulți încât îi scoteam foarte des cu aspiratorul nazal (fără să folosim aspiratorul casnic, doar cu gura trădeam prin furtunul acela lung). Apoi, vineri și sâmbătă a vomat seara tot ce reușisem noi să-i dăm să mănânce. Am început să ne panicăm. Nu voiam să ajungem la spital cu el. Mai ales eu mă gândeam că nu vreau să ne întoarcem de acolo cu încă o boală. Am sunat la Peditel, un fel de 112 pentru urgențe pediatrice, iar o doamnă doctor ne-a spus că cel mai probabil copilul va avea nevoie de antibiotic, pentru că are roșu în gât de prea multe zile deja, dar că este în regulă să mai așteptăm încă o zi, adică până luni să ajungem la medic. Duminică dimineața când s-a trezit nu putea deschide ochii pentru că-i erau lipiți de la secreții. Mi-era așa de milă de el! Cu o dischetă demachiantă și apă călduță am reușit să-i curăț ochii. Iar seara, n-a mai vomat, poate pentru că, nici n-am mai tot insistat să mănânce ceva. I-am dat pufuleți sau orice altceva ce mânca cu o oarecare ușurință și plăcere.

Luni a primit antibiotic pentru 7 zile. Când ne-am întors acasa, am realizat că trebuie să-i administrăm 8 medicamente și suplimente, în diferite combinații și cantități de 3 ori pe zi. Soțul meu a creat un tabel pe zile în care bifam medicamentele ce i le dădeam. Primele zile a luat cu ușurință medicamente, ulterior, ne tot rugam de el și ne plimbam cu lingurițele prin casă, ca într-o cursă cu obstacole, având grijă să nu vărsăm nicio picătură. Dar care erau medicamentele astea opt, vă întrebați. Păi erau așa: antibiotic, antiinflamator, vitamina D3, vitamina C, fier, probiotic, sirop de tuse și ceva spray de gât. Plus apa de mare, Sterimar, pentru a-i putea extrage mucii. Ce să mai spun, rutina noastră timp de 7 zile era în jurul medicamentelor… Pentru că nu trecea bine timpul și iar trebuia să-i mai dăm ceva.

Peste zi, Mihail era foarte somnolent, nu-l recunoșteam pe acel copil energic și vesel și nici nu mânca mai nimic, doar sugea. Norocul nostru (și al lui, cred) că este un copil alăptat, altfel, sigur ajungeam la spital! N-am niciun dubiu.

Noaptea, însă, de cum adormea, nu puteam să plec de lângă el pentru că dormea în mare parte doar pe mine, iar când îmi părea mie că a adormit și voiam să mă dezlipesc de el, se trezea, se încorda, plângea, avea nasul înfundat, tușea ca unul care a schimbat țigările… Eram extenuată și eu, mă cuprindea și pe mine răceala, dar cine să mai aibă vreme să bea ceaiul cald făcut de soț, când copilul era practic lipit de mine….?!

I-am scos constant muncii, care erau mulți, galbeni-verzui, și ne părea că acum i-am scos, iar peste 1 minut puteam s-o luăm de la capăt. Îi scoteam și noatea de 1-2 ori. Norocul nostru, că deși plângea ca din gură de șarpe, întregul proces dura puțin, nu apuca să se trezească și apoi se liniștea repede, simțind, probabil, și el că poate să respire mai cu ușurință.

N-au fost zile ușoare pentru el! Dar pe la mijloc de săptămână am realizat că se face bine, pentru că își recăpătase din veselia și energia lui. Seara ne jucam cu el, îl alergam prin casă, eram toți în patru labe. Iar pentru el era mare distracție! Râdea în hohote și alerga de abia ne puteam ține după el.

Cât despre mâncare, abia ieri, marți a început să mănânce cam cât mânca de obicei. Dar mă bucur că nu a scăzut în greutate foarte mult, probabil cam 200 de grame.

Uitându-mă în urmă, mă bucur că am putut sta acasă și că l-am avut și pe Cosmin aproape pentru că mi-ar fi fost extrem de greu de una singură, mai ale să-i dau medicamentele.

Nici nu știu cum să închei acest articol… Pot doar să mai spun că mă bucur că ne-am recăpătat copilul înapoi! Că e vesel, energic, că nu mai depinde de mine atât de mult și că noaptea nu se mai trezește atât de des sau că nu trebuie să-l plimb prin casă pentru a-l liniști.

Și între timp ne bucurăm de minunatele fotografii pe care ni le-a făcut Loredana Chidean cu ocazia aniversării de 1 an a lui Mihail!