Ce copil cuminte ai! Al meu vrea numai în brațe…

Am auzit ideea aceasta de multe ori de când îl avem pe Mihail în viața noastră. Într-adevăr Mihail este un copil cuminte și înțelegător. Este cuminte pentru că mai mereu stă în brațe la mine, la tatăl lui, la bunicii lui (când vin în vizită). Și este înțelegător pentru că mereu îi vorbim și ne grăbim să răspundem nevoilor lui.

O zi obișnuită din viața mea se desfăsoară astfel:

Mihail ne dă trezirea pe la ora 7.00. Îi schimb scutecul și-l iau în brate spunându-i: „Hai să explorăm casa. Să mergem în recunoaștere”. Și-l tot plimb vreo 10 minute, vorbindu-i drăgăstos și alintându-l. Apoi, îmi fac repede cafeaua cu Mihail pus jos la locul lui de joacă. Gen, 5 minute, după care mă întorc la el, mă joc și eu puțin, vorbesc cu el. Dacă reușesc, înfulec câteceva sau măcar o banană. Beau câteva guri de cafea și-l iau din nou în brațe, „că se cere”. Îl alăptez și deja se freacă la ochi. Astfel, la cam o oră de la trezire, lui Mihail i se face somn. În vreo jumătate de oră va și dormi. Dacă e ținut în brațe și dacă fac ture cu el prin casă. Din ora asta și jumătate, cred că doar vreo 35 de minute n-a fost în brațe la mine.

În rest, cam așa e întreaga zi. Cu diferența că atunci când doarme, mănânc de pranz sau mai scriu la teza de doctorat, ori citesc. Sau dorm și eu cu el. Sau scriu postarea asta. 😉

Bunicii și poate unii dintre părinți m-ar certa (nu și părinții mei sau ai lui Cosmin).  M-ar certa spunându-mi că învăț prost copilul. Însă nu cred asta. Eu îl iau în brațe pe Mihail de drag de cele mai multe ori. Parcă am eu nevoia asta de-a-l ține în brațele mele. Alteori, îl iau în brațe ca să-i alin vreo suferință sau pentru că și el are nevoie să aibă contact uman.

Am citit o carte (Dr. Robin Fancourt – Bebeluși deștepți), care în prima fază m-a plictisit, dar din care am aflat despre cum se dezvoltă creierul copiilor mici. Și ghiciți  ce au bebelușii cel mai mult nevoie? De îmbrățisări, mângâieri și de vorbe. Atunci când vorbiți sau vă mângâiați bebelușii se creează legături noi între sinapsele nervilor. Deci? …

Eu am ales împreună cu soțul meu să ne ținem bebelușul în brațe, să-l plimbăm și să-i vorbim mult. I-am amenajat și un spațiu al lui pentru că dezvoltarea motorie nu se petrece dacă îl ținem în brațe. Însă, momentan, la 6 luni, locul lui preferat este în brațe la mami. 🙂

Da, mă doare spatele. Ce fac pentru asta? Bowen.

Da, mă enervez și eu câteodată. Sau îmi pierd răbdarea. Adică nu. Eu sunt mereu zen. Glumesc. Însă, dacă îmi pierd răbdarea cu plimbatul, iar Mihail mârâie că ar mai vrea, atunci să știți că îi vorbesc mai frumos și mai drăgăstos. În felul acesta mă liniștesc și eu. Și mă pun în „papucii lui”. Cred că e tare greu să fii bebeluș, în condiile în care ceilalți nu înțeleg nevoile tale sau modul tău de comunicare. Și dacă nici așa nu funcționează, îmi amintesc de cuvintele soțului meu:

„Să știi că n-o face intenționat.”

Mare adevar! Ce perspectivă bună!

Cât despre a vobi cu bebelușul tău, mereu îmi imaginez că-s pierdută într-o țară străină și că cineva are grijă de mine. Că deși nu-i înțeleg limba, îmi vorbește cu strălucire în ochi și cu emoție în glas. Pot înțelege zâmbetul. Înseamnă aprobare pentru ceea ce fac. Pot înțelege o privire caldă. Înseamnă acceptare și iubire. Sau, îmi imaginez cu tristețe, că-s purtată de colo colo, că-s ingrijită chiar, dar fără ca binefăcătorul meu să se uite zâmbitor în ochii mei. Sau să-mi adreseze cuvinte într-un mod duios, mai ales atunci când plâng.

Pe care variantă o prefer? Hm… greu de decis… Sau nu chiar.

Cum îmi păstrez energia și entuziasmul ca să pot fi zâmbitoare față de băiețelul nostru? Pe lângă dragostea ce i-o port, pe care orice mamă o are față de puiul ei, am învățat să iubesc rutina. Pentru că de rutina aceasta o să am parte ceva timp de acum înainte.

Sursa foto: pexels.com