Pe Mihaela am cunoscut-o în 2005 sau 2006 când eram proaspătă studentă, iar ea lucra la Centrul de cariere sau oricum, într-o sală de la Universitatea Dimitrie Cantemir de lângă FSEGA din Cluj-Napoca a venit și ne-a prezentat un Ghid al carierei. Pe mine m-a impresionat foarte tare pentru că vorbea cu hotărâre, cu pasiune și zâmbea mult și frumos. Părea răbdătoare și înțeleaptă.
Apoi ne-am reîntâlnit peste câțiva ani, având o prietenă comună, pe Lia Bolte, care acum creează programe de redescoperire a feminității. Cred că așa este în viață, uneori te întâlnești cu aceeași oameni de două ori ca să înveți ceva de la ei.
După ce ne-am reîntâlnit a doua oară, ne-am împrietenit și pe Facebook (cel mai probabil eu i-am cerut „prietenia”) și ne vedeam ocazional la serile de folk, joia, în Irish Music & Pub. Iar eu îi urmăream postările, dintre care una m-a marcat până astăzi și a contribuit la mama care sunt azi. Am căutat postarea respectivă, pentru că voiam s-o citez pe Mihaela într-un articol. Și pentru că n-am mai găsit-o, am rugat-o pe Mihaela să mă ajute, că poate o identifică ea… Long story short, a scris articolul de mai jos pentru că nici ea nu a mai identificat prin sutele, miile de postări de pe Facebook-ul ei care a fost postarea la care am făcut eu referire, deși își aducea aminte despre ce episod vorbesc.
Din postarea ei de de atunci, care este povestită mai jos, eu am reținut că a fi mamă înseamnă conectare, că poți să te „înțelegi” cu copilul tău, dacă îl asculți, dacă îl observi. Și mai ales am înțeles că nu există crize și tantrumuri fără cauze… Că nu plânge copilul fără motiv și că nu există copii răi. Nu eram mamă pe vremea aceea. Nici măcar nu îl cunoșteam pe soțul meu. Dar am știut atunci, că vreau să fiu o mamă care își „ascultă” copilul, care este atentă la copil și la nevoile lui. Acea postare, împreună cu o discuție cu o altă prietenă, Oana Cobuț, despre faptul că nu există să nu poți alăpta, că doar un procent de vreo 2% dintre femei nu pot, reprezintă cele mai prețioase sfaturi de parenting pentru mine.
Conectarea cu propriul copil chiar există, chiar se poate și chiar funcționează în momentele de tensiune, de criză. Cred că voi scrie un articol special cu 2-3 exemple din experiența mea de până acum.
Vă las mai jos cu gândurile Mihaelei. Să luați ceea ce vă folosește…
***
Doamne, cât am învățat asta cu băiețelul ăsta de când a venit în viața mea acum aproape 10 ani! Cum am învățat să nu mai amân fericirea… să mă uit la ce am și ce ESTE…
Zilele astea o mămică (adică eu, nota editurii :)) mi-a amintit un episod despre care am scris la un moment dat online, un episod de când Andrei era mic, bebe purtat în sistem ergonomic de purtare. Un episod care, pe cât de simplu, pe atât de mare impact a avut în sufletul meu. Un episod trăit într-un supermaket, după o zi plină, în care am avut de plătit facturi și de fugit dintr-o parte în alta. Și acum, mai aveam doar de facut cumpărăturile și să mergem o dată acasa! Eram în magazin, fugind printre rafturi pentru a termina cât mai rapid. Andrei începuse să se agite de când am intrat în supermarket. Și eu încercam să îl liniștesc așa cum probabil am vazut de atâtea ori în jurul meu, așa cum probabil am fost și eu liniștită ca și copil… – îl leganam și îl „sh-sh”-iam și îl rugam să aibă rabdare ca să putem termina mai repede… Și el se agita din ce în ce mai mult. Și simteam cum și eu mă agit tot mai tare…. Iar din asta nu mai avea cum să se nască liniște…
Dar am avut parte de o clipă de claritate… de un moment în care am vazut ceva… un moment în care, în tot iuresul ăla, mi-am amintit cum m-am simțit eu când am intrat în urmă cu muuulți ani, în SUA în primul meu supermarket. Cât de copleșită m-am simțit de atâta culoare și lumină și mișcare… Cât de obosită am ieșit de acolo și surescitată… Iar eu eram adult și m-a pălit:
- că puiul ăsta mic, percepe oricum lumea mult mai profund și mai adânc…
- că cel mai probabil toată oboseala de peste zi s-a adunat și în el, chiar dacă eu îl purtam…
- că supermaketul a adus așa o…. agitație suplimentară, pe care el nu are cum sa o traducă.
Eu cred că pe toți ne afectează locurile astea foarte aglomerate, dar că ne-am obișnuit atât de mult, încât nu ne mai dăm seama. Dar el…
Și uite așa, în mijloc de iureș, m-am oprit, am lasat coșul cu cumpărături acolo unde era, l-am îmbrățișat pe Andrei urlând… și am ieșit. Simplu și clar, până la o bancă, afară, unde l-am scos din carrier și l-am cuprins… în tot greul lui.
I-am cerut iertare că nu l-am văzut și că l-am adus în încă un loc agitat.
I-am spus că il iubesc, ne-am liniștit, inimă lângă inimă, am respirat împreună și ne-am amintit împreună să nu mai fugim.
Că noi așa credem, că daca fug acum să termin X, apoi o să mă pot relaxa
dar de obicei apare Y și am iar de fugit…
Și după ce termin de fugit, nu mai e oricum relaxare, pentru că sunt atât de obosit, încât nu mă mai pot bucura de ce este în jurul meu.
Acolo, pe bancă, cu Andrei, am stat și am gângurit amândoi, am râs, ne-am mângâiat… ne-am reconectat unul cu altul. Ne-am permis să ne reîncărcăm… Iar ziua a continuat atât de diferit apoi…
Nu este mereu ușor. Uneori e al naibii de greu, dar sunt și momente din astea în care ceva parcă se aliniaza și reușești să sari în alt spațiu… Unul în care nu mai e nevoie să fugi. În care poți trăi ACUM ceea ce este, să vezi o privire, ochișori, să atingi o mânuță sau un obraz… și să te lași în pauză…
Îi sunt tare recunoscătoare lui Andrei că avem de trăit momente din astea des că ne oprim și putem să vedem ce altceva mai e în jurul nostru și ÎN Noi. Ce ne e cu adevarat important în fiecare clipă, că da… fără acele cumpărături chiar am putut trăi în ziua aia. Dar momentul trăit împreună pe bancă, a deschis o lume pe care tare aș fi regretat să nu o fi deschis.
Sursa foto: canva.com