Redescoperire

Sunt dependentă de social media, dar mă tratez

N-am mai scris pe blog de aproape acum 2 luni… Nu pentru că nu aș fi avut timp, ci pentru că nu mi-am făcut timp. Apoi, nu am scris, nu pentru că nu aș fi avut despre ce scrie (poate chiar aș fi avut prea multe de spus, de scris), ci pentru că, pe de-o parte, am tot chestionat de ce fac ceea ce fac – de ce scriu (care-mi sunt motivele, adică), iar pe de altă parte, pentru că am fost prea preocupată să „consum” și să mă las „consumată” de social media (am căzut adânc și eu în capcană).

Cele două aspecte merg mână în mână de la un punct.

Am un cont de Instagram și acolo urmăresc câteva mămici, plus, alte câteva categorii de persoane-influencer. Și consumam pe pâine conținutul lor, urmărindu-le viața pe măsură ce postau. Consumam mai ales stories. Unele erau formate doar din poze și text, altele video, iar altele reprezentau discuții ale persoanelor respective cu noi, „urmăritoarele”: „Bună dimineața. Cum sunteți azi. Ia, uite, eu îmi beau cafeaua… O zi bună să avem!” sau „Vai, n-o să credeți ce mi s-a întâmplat, dar ieri am avut o zi haotică: n-a venit bona, mi-a  ajuns comanda de nu-știu-unde, a trebuit să-l iau pe cel mic de la creșă că a făcut febră, n-am ajuns la coafor” sau „Dragele mele, azi am un concurs super și vă invit să participați. Acesta este brandul meu favorit de haine de copii” etc. etc.

Pe măsură ce ascultam aceste „conversații”, adică monologuri, îmi dădeam seama de câteva lucruri:

  • eram invidioasă pe viața pe care o afișau: parcă lor nu le făceau crize copiii, parcă lor le este mai bine cu 3-4 copii, decât mă descurc eu cu 2, parcă ele arată mai bine, n-au burtă ca și mine, au manichiura făcută, au zâmbetul la purtător, beau cafeaua aburindă cu poftă, câștigă bani în timp ce stau pe internet, le caută brandurile să le promoveze ce au ele de vânzare, capătă lucruri gratis…
  • mă comparam cu ele: o, ce bine se organizează de au timp să posteze atâta pe internet, plus că unele postau și conținut „valoros” – sfaturi, tips&tricks, ce fotografii faine fac, oare cum au reușit să aibă atâțea următitori sau cum fac să aibă o temă așa de plăcută/ luminoasă/colorată etc. la fotografiile postate sau de unde își iau inspirația pentru conținut așa de interesant sau cum reușesc să scrie atâta text la postare?!
  • dădeam peste atâtea informații, încât nu mi-ar fi ajuns întreaga zi să stau pe net și să-mi astâmpăr setea de „cunoaștere”, pe de-o parte, iar pe de altă parte, regretam, ulterior, timpul pierdut, doar de entertainement
  • de asemenea, am pierdut mult timp căutând resurse pe google despre cum pot să am și eu urmăritori mai mulți sau cum pot să creez conținut mai bun ca să mă promovez mai bine…

În fine, am realizat că Instagram-ul nu este despre mine sau pentru mine. Nu fac poze așa de frumoase, că nu am un ochi artistic în direcția aceasta și, astfel, n-are sens să-mi pierd vremea cu asta. Apoi, nu este pentru mine, pentru că dă dependență. Iar eu nu fac față bine dependenței. Mai bine fără. Sau mai puțin. Îmi voi păstra contul încă o vreme… Dar îmi voi șterge aplicația pentru o lună din telefon. Să văd cu ce-mi voi ocupa mai de folos timpul 🙂

Mi-a luat ceva timp să ajung la concluziile acestea. Vorba aia: „Dă-mi, Doamne, mintea de pe urmă”…

Celălalt mod în care am „consumat” și „m-am lăsat consumată” de social media îl reprezintă YouTube-ul. Urmăream constant, dar ocazional, câteva vloggerițe, însă peste vară, cam orice timp liber aveam, îl dedicam urăririi de video-uri pe YouTube. Mă uitam la video-uri de la vloggerițele preferate, iar prin recomandările lor am început să urmăresc și alte vloggerițe, apoi, am început să caut video-uri pe diverse teme: cum să mă organziez mai bine, cum să mă îmbrac mai frumos, ce mâncăruri să mai găstesc, cum să mă aprovizionez mai bine, cu ce alimente etc. Efectiv, pierdeam câte 2-3 ore zilnic, cam când dormeau copiii, plus, seara înainte de culcare. Urmăream video, după video, așa cum făceam scroll poză după poză, fără să rămân cu vreo idee pe care să o aplic la modul concret în viața mea, pentru că nu aveam timp să diger conținutul urmărit. Eram curioasă/ dornică/ dependentă să descopăr conținut nou, mai interesant, cu alte detalii, pe tot felul de teme… De multe ori, adormeam cu căștile în urechi, ascultând te miri ce video care-mi spunea cum să-mi organziez viața. Iar ziua când mă trezeam în patul meu, mă lovea realitatea: eu n-am spațiul lor așa de mare, ca să-mi organizez frumos hainele într-un dressing  spațios, eu trebuie să mă descurc cu dulapul meu; eu n-am bucătăria aia albă frumoasă, lucioasă sau spațiul lor de depozitare în care să-mi fac cămară; eu n-am o rutină de seară sau de dimineață, că îmi pierd vremea uitându-mă la ele cum se demachiază sau îmi spun mie cum să mă machiez ca să arat „naturală”.

Și uite așa mi-am pierdut eu două luni. Oarecum. Că între timp a trebuit să mă ocup de propria familie, de soț, de copii, iar cei din urmă s-au dezvoltat și în tot acest timp au tras de mine să mă ocup și mai mult de ei.

Un alt gând care nu mi-a dat pace în timp ce „consumam” social media de trei ori pe zi, dimineața, la prânz și seara, era întrebarea de ce scriu eu. Scriu ca să mă citească alții? Ca să mă laude alții? Ca să am „urmăritori”? Ca să inspir alte mame/ altă lume?

Of, câte întrebări nu mi-am pus?! Până când am ajus la concluzia că da, am scris și ca să mă citească alte persoane, am scris pentru egoul meu, pentru sentimentul de a mă simți apreciată de alte persoane sau pentru iluzia că am vreun rol pe pâmântul acesta în a inspira alte persoane… Toate aceste motive s-au destrămat în momentul în care am realizat că am un echilibru fragil în viața mea (că nu e totul roz, dacă nu muncesc în direcția de a-mi fi bine și de a fi bine cu mine) și că eu însămi nu pot da rețete și nici lecții altcuiva, pentru că mă aflu într-o zonă de explorare, de cunoaștere de sine, de descoperire, de redescoperire, de înțelegere de sine și a celor cu care trăiesc zi de zi: a soțului și a copiilor.

În lumina acestor lucuri, am ajuns la concluzia că scriu pentru mine, pentru a-mi face ordine în gânduri și în gândire. blogul acesta reprezintă un fel de conversație cu mine însămi. N-are sens să-mi doresc să inspir pe nimeni sau să am mulți cititori la câte un articol dacă ajung să mă mândresc ca și cum ar fi cine știe ce mare realizare sau reprezint cauza pentru care alte persoane se simt prost, pentru că își imaginează că nu duc o viață așa de faină și perfectă precum a mea. Fără a părea prea religioasă/ credincioasă/ habotnică, nu vreau să cad în păcatul mândriei și nici să fiu obiectul idolatriei altor mame. Nu sunt perfectă, nu vreau și nici nu pot… (cum ar cânta Elena Cârstea).

De asemenea, am realizat că mi-a lipsit să scriu. A scrie, înseamnă pentru mine, a mă exprima, a mă regăsi. Pentru că de multe ori pe zi sunt doar mamă sau gospodină, uneori sunt soție, iar foarte rar sunt femeie, adică eu… Iar prin scris, eu redevin eu.

Așadar, sunt dependentă de social media, dar mă tratez. Mă tratez scriind pe blog mai des, dând scroll și like-uri mai puține. Dacă mă citește cineva și găsește valoare în ceea ce scriu eu, aceasta este doar pentru că sămânța cuvântului meu a ajuns pe teren bun, ceea ce este meritul pământului și nu al semănătorului 🙂

 

Acest articol este inspirat din realitate, dar persoanele de față se exclud, bineînțeles. 🙂

***

Sursa foto: canva.com

 

Dă mai departe, nu ține doar pentru tine 🙂

  • Facebook
  • Twitter
  • Google
  • LinkedIn
  • Pinterest0


S-ar putea să-ți placă și...

2 comentarii

  1. Am sorbit fiecare cuvânt și în fiecare parcă mă vedeam pe mine… unde as putea ajunge cu dependența. Sunt încă doar la stadiul de instagram, însă, în loc de yt eu am fb-ul. Caut să scap, fugind pe blog. Unde, scriu din același motive ca tine 🤗 cum de am ratat noi acea întâlnire din vară?! 😔

    1. mamiefericita spune:

      Dragă Carmen, am ratat întâlnirea pentru că poate nu era momentul…
      Așteaptă să-mi mai crească copiii 😅

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *