Nu mai proiectați fricile voastre asupra copiiilor voștri
Scriu această persoană pentru mine în primul rând. M-am surprins ieri în mod conștient cât mi-a fost de teamă văzând cu câtă viteză merge Mihail cu motocicleta lui de plastic (mi-a urcat inima în gât, îmi țineam respirația, voiam să închid ochii și scrâșneam din dinți). Și altădată mi-a fost frică, bineînțeles, dar nu am fost conștientă ca în acel moment.
Mi-era teamă când a trecut pruncul în viteză pe lângă mine, deci. Dar am tăcut și n-am zis nimic. L-am lăsat să se bucure de moment. N-am vrut să-i distrag atenția.
Apoi, câteva momente mai încolo, tatăl Antoniei – am scris un articol mai demult despre faptul că acum 2 ierni copiii noștri și-au petrecut foarte mult timp împreună și astfel s-au împrietenit – mă atenționează că Mihail fuge cu o piatră și că astfel poate să cadă. I-am spus că și ce dacă. Nu se poate întâmpla nimic foarte rău. Evident, pruncul n-a pățit nimic. De la distanță mi-am putut observa altfel reacția.
Cred că multor părinți le este greu doar să-și observe copii făcând anumite lucruri. Simțim nevoia să-i atenționăm: „Fii atent…”, „Ai grijă”, „Stop”, „Pericol”. În primii ani de viață, de cele mai multe ori acționăm corect. Apoi, însă, nu le mai dăm voie să fie ei înșiși. Mie mi-este cam frică de viteză. Și de înălțimi. În consecință, mi-e frică dacă Mihail merge cu viteză la vale cu trotineta sau motocicleta fără pedale. Sau dacă se dă de pe toboganul uriaș de 5-6 metri din părculețul dintre blocuri, care și acum este închis. Dar nu-mi este frică de gângănii, de insecte. În consecință, mereu îl invit să pună mâna pe melci, furnici sau îi arat gândaci, albine, fluturi.
Nu știu voi cum sunteți sau cum vă considerați, dar cred că eu trebuie să învăț să observ copilul și, mai ales, să am încredere în abilitățile lui. Și să nu mai proiectăm asupra lor fricile noastre!