Pe măsură ce trece timpul, de când am devenit mamă, îmi dau seama că sunt nesigură pe mine, că pun la îndoială calitatea mea de părinte, de soție, de fiică, de soră, de angajat, de profesionist… Această nesiguranță vine din vreo trei aspecte:
- înainte să am copiii, unele persoane din jurul meu mi-au atras atenția că sunt prea bossy, prea fac pe șefa și că prea vreau să fiu centrul atenției, astfel că am zis că ar fi bine să mă mai temperez;
- după ce am născut cei doi copii, am început să devin mai ștearsă pentru că eram prea concentrată pe ei, dar și pentru că m-am neglijat pe mine. Îmi spuneam că nu am timp să mă aranjez, să mă îmbrac cu mai multă atenție sau să fac sport pentru tonifiere și pentru a da cele 3-4 kg cu care am rămas în plus. Încă nu mi-am făcut timp, dar știu că această nemulțumire a felului cum arăt fizic se traduce în nesiguranță la modul general;
- apoi, am început să mă compar cu alte mame, femei, soții și mi-am dat seama că nu-s cea mai calmă mamă, că nu-s cea mai cochetă femeie, că nu-s cea mai tandră soție… Însă toate aceste comparații erau doar pe baza a ceea ce vedeam pe Facebook sau Instagram. Între timp, mi-am scos aplicațiile respective din telefon și le accesez doar ca pagini web. Ceea ce mă face să le utilizez mai rar. 🙂
Dacă mă întrebați cum mă afectează această nesiguranță, vă spun că mă face să ezit să fac anumite lucruri. De multe ori am ezitat să scriu unele articole pentru că mi-am spus că poate mă expun prea mult, că poate povestea mea nu interesează pe nimeni, că poate voi fi judecată, criticată sau voi fi vulnerabilă. Apoi, această nesiguranță m-a făcut să devin mai șteasă, mai retrasă. Nesiguranța + distanțarea socială cauzată de venirea primului copil 🙂 nu de pandemie m-au făcut să mă îndepărtez de multe dintre prietenele de altădată.
Sunt atât de nesigură pe mine încât dacă cineva îmi face un compliment mă gândesc că sigur nu-l merit pe deplin. Sau că persoana a vrut doar să fie drăguță.
Acuma, probabil că multe persoane care mă știu din exterior, își imaginează că sunt destul de încrezătoare în forțele proprii, că sunt suficient de comunicativă, că vorbesc tare, răspicat, din convingere. Parțal adevărat. Aceasta e doar o mască. În realitate, sunt un fel de introvertit care se dă drept extrovertit.
Când eram mică îmi doream să fiu populară. Apoi, am învățat cum să devin populară. Arma mea era inteligența. M-am concentrat mereu să fiu cea mai deșteaptă dintr-o încăpere. În liceu, spre exemplu, am ajuns să fiu considerată încrezută, înfumurată și prea lăudăroasă. Mi-am văzut de drumul meu, de dorința mea de a fi remarcată și de a fi populară, până când, după cum am spus, unele persoane mi-au spus că sunt prea cu aere de șefă. Cumulat cu ieșirea de pe scena profesională (temporar) o dată cu venirea primului copil, acestea m-au făcut să mă îndoiesc de mine și să devin nesigură. Și am tot rămas așa, până când mi-am dat seama ce impact mare au ceilalți asupra noastră prin cuvinte sau fapte. Apoi mi-am pus întrebarea: De ce îmi pasă ce cred ceilalți despre mine? Pentru că așa am fost crescută, e răspunsul. Majoritatea dintre noi așa am fost crescuți…
Cum mă tratez de nesiguranță? Cu pași mici: cu introspecție, cu a vorbi mai puțin despre mine și mai mult despre munca mea, cu a asculta interviuri cu femei și mame de succes (momentan sunt cucerită de Indra Nooyi, fost CEO al Pepsi timp de 12 ani). Iar pe de altă parte, puțină nesiguranță nu strică, totuși. Te poate face să vrei să devii mai bun, mai bună. 🙂 Și să pui la îndoială ce știi despre tine, te face să fii mai atentă la povestea ce ți-o spui despre tine și să fii mai sinceră cu tine.
Nota Bene: Am scris acest articol cu gândul că o altă mamă ce-l va citi, se va simți, brusc, mai bine cu sine, știind că nu e singură. Ca nu e singura nesigură.
***
Sursa foto: canva.com