Mama Cafe – Interviu cu Alina Ocrainiciuc

În cadrul acestei secțiuni îmi doresc să public o serie de mini-interviuri cu mame pe blog, care să contribuie la sentimentul altor mame că nu sunt singure în această călătorie. În plus, pe de-o parte, cred că noi, ca popor suntem și curioși la „capra vecinului”, ne interesează ce fac alții, deci. Dar, în felul acesta, poate ne mai și educăm prin exemplul altora.

Pe de altă parte, promovăm pe toate rețelele sociale ce vieți perfecte de familie avem și ce mame fericite suntem, ceea ce poate fi foarte debusolant pentru alte mame care trec prin momente dificile, făcându-le să se îndoiască și să se întrebe unde greșesc atât cu bebele, cu soțul, cât, mai ales, cu ele însele.

Aș dori ca prin aceste interviuri/ discuții virtuale să pot surprinde zbuciumul mamelor în a crește copiii altfel decât am fost noi crecuți, precum și drumul către regăsirea de sine.

***

Pe Alina am cunoscut-o în aceeași perioadă ca pe Corina, ambele făcând parte din JCI Cluj. Alina, așa cum se descrie și ea însăși, este plină de energie, veselă, cu un râs cristalin cu o voce blândă și înțeleaptă. Pe Alina n-am auzit-o niciodată să se plângă că are o zi nașpa sau că ceva urât i s-a întâmplat… Cel mai tare m-a emoționat când mi-a adus din State un volum de poezii bilingv spaniol-englez al lui Pablo Neruda. Fusese în vizită la sora ei, parcă, și știa că-mi plac poeziile.

Interviul cu ea l-aș descrie mai degrabă ca „Ce-am învățat citind răspunsurile date de Alina” sau „X lucruri învățate de la Mama Alina”. Vă las să le descoperiți mai jos, dar vă spun că pe mine cel mai mult m-au împresionat următoarele:

• este bine să te educi constant ca părinte;
• relația dintre două persoane este ca un copil care trebuie îngrijit constant;
• „chiar dacă sunt responsabilă şi de viaţa copiilor, îmi sunt datoare, în primul rând mie să fac să-mi fie bine şi frumos”.

***

1. Descrie-te în câteva cuvinte. Cine ești tu? De când ești mamă? Mamă de fetiță sau băiat?

Servus tuturor! Eu sunt Alina, 39 de ani, de profesie economist, în prezent consultant în mobilitatea resurselor umane (Global Mobility), voluntar pasionat, fiică de oameni excepționali, surioară mai mare a unei eroine a zilelor noastre (e asistentă medicală în SUA …), soție a unui introvertit mișto, prietenă de încredere a unor fete cucuiete, nepoată cu multe neamuri și Mami pentru Maria (2 ani și 11 luni) și Ștefan (1 an și 1 lună).

Mă gândesc cu emoţie şi entuziasm la noul rol pe care va trebui sa îl învăţ în curând, odată ce mă reîntorc în câmpul muncii … acela de “working Mom”. Simt că perioada aceasta de maternitate, cu provocările ei tipice, mi-a şlefuit într-un mod aparte abilităţile profesionale. Abia aştept să văd cum vor da roade şi mă vor ajuta să mă redefinesc.

 

2. Cum ți se pare rolul de mamă?

E pălăria cea mai complexă pe care o port, cu greutatea cea mai mare, cu multe necunoscute ascunse în ea, și cea mai veselă și colorată. Îmi place să cred că sunt o mamă relaxată și unul din obiectivele mele în acest rol e de a le crea context copiilor să învețe și să exploreze singuri. Motivele sunt două: doresc să devină oameni independenți și descurcăreți, iar mie vreau să îmi fac viața mai ușoară (pe termen lung).

 

3. Care a fost cea mai grea perioadă de până acum?

Asta prin care trecem de peste 2 luni de zile, carantina totală cauzată de #pandemiavieții …. Eu sunt un extrovertit veritabil, ca la carte. Am nevoie de oameni, de interacțiuni, de povești, de îmbrățișări, de contact social ….. și asta cu „social distancing” (pe lângă toate celelalte pe care le-a adus această perioadă) mă face cu nervii și la figurat, da’ jur că și la propriu din când în când. ☺☺

În casa noastră sunt singura care suferă de dor de oameni …. ☺☺☺ Ăștialalți n-au nici o treabă … ☺☺ Și încă sunt o norocoasă, pruncii dorm toată noaptea, se joacă singuri cât eu mai gătesc sau fac alte treburi în casă, iar Mama este aproape și ne ajută foarte mult.

De când sunt părinte, am trecut prin diverse momente dificile, de la alergii, tantrumuri intense şi internări. Le-am trecut cu răbdare, calm și mult optimism. Însă implicațiile pe termen lung ale schimbărilor aduse de pandemie de multe ori mă sperie. Va merge Maria la grădiniță din toamnă? Dar Ștefan la creșă? Ce implicații asupra lor va avea lipsa unor interacţiuni cu alți copii? Ce mă fac eu cu amândoi acasă până se normalizează viață în vreun fel? Cum voi suplini eu rolul unei educatoare? Etc. 

Mizez cu speranţă şi optimism pe abilitatea noastră de a ne adapta.

 

4. Ce mici „trucuri” folosești ca să treci peste o criză emoțională de-a copilului sau cum faci să-l/ să o „constrângi” să acționeze așa cum vrei tu?

Atât eu cât şi Calin am citit tot ce am prins despre bebeluși, copii și parenting. Nu cred că „înțelepciunea de părinte” vine în mod natural; ba din contră, cred cu tărie că un părinte trebuie să se educe continuu pentru acest rol, să știe conștient dinainte de o nouă etapă în dezvoltarea copilului și de ce presupune ea. Cred mult în schimbarea de impresii între părinți și împărtășirea experiențelor de parenting. Cred mult în comunități și puterea unei comunități de a mă educa. Am trecut peste muuulte crize emoționale (deocamdată doar cu Maria) înarmaţi cu o oarecare cunoaștere care ne-a ajutat să fim calmi și răbdători. 

Cum îi fac să acționeze așa cum vreau eu?

Nu fac asta, pentru că nu prea pornesc de la ce vreau eu. Mă ghidează faptul că îi respect mult ca şi indivizi. Înainte să acţionez îmi pun câteva întrebări, de exemplu:

• Cum mi-ar plăcea mie să fiu abordată în situaţia asta?
• Aş face asta unui adult?
• Este asta întra-devăr în interesul lor sau al meu?
• Care este nevoia lor reală?
• Este oare acesta cel mai înţelept şi blând mod de a aborda situaţia?

Mai cred şi că repetiţia este mama învăţării, deci o folosesc des. 

De exemplu dacă trebuie să mergem undeva, îi anunț cu mult timp înainte și îi pregătesc pentru ce urmează să se întâmple, să fie confortabili cu ce urmează. 

Am citit că vizitele la medic pot fi o corvoadă şi că unii copii pot dezvolta frică faţă de medic. Astfel, după împlinirea vârstei de un an, când controalele la pediatru nu mai trebuie să fie lunare, am continuat acest obicei pentru a-i ajuta să fie confortabili cu mediul, instrumentarul, personalul medical. Dacă va fi vreodată nevoie de orice intervenţie (recoltare de sânge, de exemplu), prin această familiaritate sperăm să aibă o experienţă care să nu fie traumatizantă. Plus, ni se intâmplă mereu să avem o listă de întrebări. Atât copiii, cât şi noi am dezvoltat o relaţie de încredere cu doamna doctor Ana, al cărei blog doctoritadecopii.ro îl recomandăm. 

Un alt exemplu e spălatul pe dinți – știind că poate fi o mare provocare la copii și gândind în perspectivă, am început cu spălatul pe „dinți” dinainte să apară primul dinte. Apoi pe măsură ce Maria devenea tot mai independentă și de multe ori reticentă ☺☺ (ca să nu zic de-a dreptul încăpățânată…) am cântat, am făcut rime, am folosit animăluțe pe care ea le spală pe dinți, sau ne spală ea pe noi și noi pe ea, am dansat dansul dinților, multe multe povești și joacă în jurul rutinei.

Un alt „truc” pe care îl folosim și funcționează de cele mai multe ori e folosirea timpului, adică îi spunem: în 10 minute facem aia sau acestea sunt ultimele 10 minute de joacă și apoi plecăm, apoi o anunțăm la 5 minute și la ultimul minut și îi spunem că dacă nu vine/ face ea, o luăm/ facem noi.

Iar la Ștefan sper să funcționeze „trucul” – “imitarea soră-si”. ☺

 

5. Ce fel de adult ai vrea să crești?

Îmi doresc să cresc adulți independenți, empatici și adaptabili la diverse contexte de viață, care să aibă încredere în abilitățile proprii, în oameni și să le fie drag de ei. Nu cred deloc în „cel mai …”, din contră, mi se pare că nu cultivă deloc empatia.

 

6. Cum a fost cu alăptarea?

La început a fost greu. Dacă nu ar fi fost Călin în cunoștință de cauză (a fost și el la cursul Lamaze la dragul nostru Cuib al Berzelor) asupra a ce înseamnă și ce fel de suport are nevoie o femeie, aș fi renunțat. Apoi, tot gândind în perspectivă, la începutul sarcinii cu Ștefan am început procesul de înțărcare blândă cu Maria. A mers foarte ușor, doar că s-a reîndrăgostit de țiți atunci când a venit Ștefan. El s-a înțărcat singur pe la 11 luni, însă Maria a mai continuat câteva luni după.

 

7. Cu suzetă sau fără?

La început am hotărât că fără, datorită riscurilor de dependență asociate. Pe la două luni cu Maria a început o perioadă în care plângea relativ des. Era însă un semnal pe care ni-l trăgea că ceva nu e ok cu ea, însă noi nu știam încă ce. Citisem că suzeta poate liniști copiii și că le poate regla bătăile inimii, așa că i-am oferit-o și a acceptat-o. Apoi am citit în mai multe articole și bloguri că ar fi mai ușor dacă am scoate-o înainte să împlinească un an …. pentru că apoi se dezvoltă atașamentul profund și e mult mai greu. Așa am făcut și a mers ușor.

Lui Ștefan i-am oferit-o de la început, însă nu prea a fost pasionat de ea …. Maria, în schimb, devenise super curioasă (no wonder! ☺☺) și chiar începuse să se atașeze de una, așa că …. am luat-o prin “învăluire” și a uitat de ea. Ieiii ☺☺

 

8. Cum a fost cu diversificarea?

Am fost amândoi la un curs de diversificare, trebuia să știm ce ne așteaptă. Eu am fost destul de stresată înainte, știind că am muncit mult cu mine, în tinerețea mea, să ajung să am o relație bună cu mâncarea; în plus nu am vreun talent (nici măcar deosebit ☺☺) în bucătărie. Observ deseori în jur că e aşa de greu să conştientizăm care e relaţia noastră cu mâncarea şi cât de importantă e. Având informațiile de la curs ne-am decis că ni se potrivește autodiversificarea, dar ne-am propus să fim atenți și deschiși la preferințele Mariei. Și a mers foarte ușor, Maria preferând să mănânce singură și refuzând categoric orice puree-uri sau să o hrănim cu lingurița.

Cu Ștefan a fost greu. A refuzat orice fel de mâncare – solidă, puree, dulce, amară. Nimic nu părea să îi stârnească curiozitatea. Orice, în afară de laptele matern, era invitat afară din stomăcelul lui. Se întâmplă unor copii să le ia câteva luni până acceptă mâncarea. El însă așa ne dădea un semn că ceva nu e ok în corpul lui, şi aşa am ajuns să descoperim ce il supăra de fapt. După ce i-am adresat problema, a început să mănânce cu o pofta şi o bucurie molipsitoare. Acum mănâncă foarte bine – și singur și cu lingurița – aproape orice, în ciuda faptului că nu are încă nici un dinte. 

Nu le-am dat niciunuia mâncare „bebelușească”.

 

9. Aveți ajutor în creșterea copilului?

Da, Mama locuiește aproape de noi și ne ajută mult. Iar înainte de #pandemiavieții, aveam o doamnă tânără și drăguță care stătea cu ei o seară pe săptămână când ieșeam noi doi în oraș. (Altfel, ieşeam doar cate unul dintre noi, pe rând … uneori eu mai des decât Călin ☺). Abia aşteptăm să putem reveni la acest obicei, ne lipsesc mult ieşirile la cine romantice, la filme, la concerte sau simple plimbări prin parc. Considerăm că părinţii au nevoie de un astfel de timp împreună, în afara casei, fără pruncii lor.

 

10. Ați călătorit cu copilul în țară sau în străinătate? Cum a fost?

Da, prima dată când am ieșit din țară Maria a avut 3 luni și am mers o săptămână în Cipru. A fost ușor. Iar Ștefan avea vreo 5 luni când am fost toți patru în Germania. Cu doi deodată a fost un pic mai greu, dar rezonabil. Nu mai suntem, deja de ceva vreme, turiști tipici (cu vizitat muzee, explorat orașe, etc.) ci mai degrabă vrem să fie relaxant și să savurăm experiențe mici, banale. Astfel că, respectăm programul de somn al copiilor la locație, în pătuț. Noi alegem să nu doarmă în cărucior când şi cum apucă sau la orice ora. Mai ales că acasă, fiecare doarme în camera lui, în pătuțul lui de pe la 19:30 (Ștefan) sau 20:30 (Maria) până dimineața. 

Îmi amintesc acum de un weekend când am fost noi cu Maria (Ștefan încă nu era în schemă ☺) la o pensiune în județul Cluj. Am dormit toți trei în aceeași cameră, Maria în pătuțul ei de acasă. A fost tare nașpa; nici noi, nici ea nu ne-am odihnit. Aşa că am hotărât ca atunci când călătorim o vom face „în style” ☺☺ …. adică închiriem case sau apartamente cu 2-3 dormitoare. Preferăm să călătorim mai rar, decât să ne chinuim unii pe alţii. 

Oricum #pandemiavieţii are acum grijă de bugetul nostru. ☺☺

 

11. Cum vezi rolul tatălui în viața copilului și a mamei?

Extrem de important. Călin este un tată foarte fain şi implicat, de la schimbat scutece, baie, mâncare, vizite la medic, citit povești, şters lacrimi şi alinat. Suntem parteneri egali în creșterea copiilor.

Iar rolul tatălui copiilor noştri în viața mea e cel de …. soț iubitor. ☺

 

12. Cum s-a schimbat relația cu soțul tău? Cum v-ați reechilibrant după nașterea copilului?

Relația noastră (ca orice relație, de altfel) se transformă continuu, indiferent de copii. Ea este o entitate de sine stătătoare – cam ca un copil care trebuie hrănit, îngrjit, care are tantrumuri, și chiar regresii – dar care crește și se transformă …. în bine, hopefully. ☺☺

 

13. Cum reușești să-ți faci timp și pentru tine? Ce pasiuni ai?

Chiar dacă am mult ajutor, e destul de greu să îmi fac timp doar pentru mine. Să ajung să mă concentrez doar pe mine, am nevoie de mult timp de deconectare și apoi de timp de conectare și focus pe mine. Înainte de #pandemiavietii ieșeam des cu prietenele, mergeam la sala, citeam mai mult. Acum, toate ieșirile mele s-au cam dus, am cumpărat o bicicletă de interior și pedalez în casă, iar de citit nu prea apuc sau nu mă prea pot concentra pe ce citesc.

 

14. Cum te descurci zilele acestea? Ce fel de activități faceți cu copilul?

Activități??!! ☺☺ Acum, mai mult decât înainte, funcționează principiul „să-mi fac viața ușoară” și am decis să nu fac nici un fel de activități cu ei.

Ne jucăm mult, dar mă las ghidată de ei sau îi las să se joace singuri și apoi mă „bag” în jocul lor. Dar pentru că vreau să și învețe diverse, îi „implic” în treburi casnice și în timpul ăsta fac jocuri de genul „Eu zic un / o ….., tu zici mai mulți / mai multe….” sau cu ce litera începe cuvântul Mama, sau numărăm orice prin casă. Și uite așa, Maria învață pluralurile, alfabetul și să numere. Ștefan e acolo cu noi și mizez pe faptul că el învață prin observare și imitare. În plus, citim și cântăm mult …. cu Youtube dar fără imagine, doar audio. I-am expus la ecrane exclusiv pentru apeluri video cu familia şi poze cu ei. Şi cam vrem să o mai ținem așa câțiva ani.

 

15. Care crezi că este cea mai mare greșeală a mamelor în relație cu sine sau cu ceilalți?

Habar n-am. ☺ Eu cred mult în a face greșeli, în încercare și eroare, în deschiderea de a învață din greșeli și dorința puternică de a fi mai bun, atât ca om cât și ca părinte. Cred că această percepție mă ajută mult în viața de zi cu zi. Nu caut perfecțiune, nu cred în ea.

 

16. Ce sfat ai avea pentru alte mămici sau proaspete mămici?

N-am! Știu că pe mine mă ajută, mereu și mereu, reamintirea faptului că centrul universului meu trebuie să fie Eu. Trebuie să fac cumva să nu uit de mine, să nu uit că energia îmi vine dinăuntrul meu şi că, chiar dacă sunt responsabilă şi de viaţa copiilor, îmi sunt datoare, în primul rând mie să fac să-mi fie bine şi frumos.  

***

Dacă doriți chiar voi să participați la acest tip de interviu, puteți să-mi scrieți răspunsurile voastre pe adresa anamaria.coatu@gmail.com.

– – –