Mămiceală Redescoperire

Fiecare mamă face cum poate și ce știe că este mai bine pentru copilul ei

N-am dreptul să judec alte mame, că nici eu nu sunt mama perfectă. N-am dreptul să le judec, mai ales că nu le cunosc povestea: cum au fost crescute ele la rândul lor sau cât ajutor și sprijin au de la soț ori altele. Cred că majoritatea dintre noi suntem mame pe atât de bune cât ne permite și contextul. Așa că dacă vrem să fim mame mai bune, trebuie să ne uităm și la context și să vedem ce putem schimba/ îmbunătăți.

Eu sunt pro:

  • implicarea tatălui;
  • a primi ajutor de la bunici de câte ori și cât de mult se poate (ai noștri sunt la distanță, dar și când vin stau câte 1-2 săptămâni);
  • a plăti să ai ajutor (după ce l-am născut pe Mihail, când avea vreo 4 luni și mi-am dat seama că nu fac față cu curățenia, am hotărât să o  luăm pe doamna Maria să ne ajute la treabă. Venea o dată pe săptămână și în aproximativ 3 ore casa era curată în profunzime.);
  • să folosești orice gadget-uri sau adjuvante care nu dăunează grav copilului/ casei, dar te ajută, te scutește de unele treburi sau îl țin pe copil ocupat (excepție TV-ul, tableta, telefonul – fiindcă ălea dau dependență cruntă). De exemplu, premergătorul ajută (deși acum nu mai este recomandat de către medici);
  • să îți ușurezi munca prin casă cât poți de mult (eventual, prin a renunța la unele lucruri ca să ai mai puțin praf de șters sau prin faptul că nu mai calci rufele sau faci mâncare o dată la 3-4 zile).

Dintre toate cele de mai sus, cea mai importantă mi se pare implicarea tatălui. Este importantă atât pentru crearea unei relații echilibrate cu copilul, dar mai ales, va îmbunătăți relația de cuplu (Un soț care are grijă de copil în mod constant și nu ca o favoare pentru soție, va ști să o aprecieze și să se plângă mai puțin dacă nu are mâncare caldă sau în casă este dezordine. În plus, va face și el eforturi să aibă o soție odihnită, pe care nu o apucă durerea de cap seara 🙂

Și pentru ca tatăl să se implice, mama trebuie să-i facă loc, să-i arate cum poate să se implice și să-i solicite ajutorul. În cazul meu, primele 3 luni cred că am fost genul de mamă care a văzut doar copilul. Mă recuperam după cezariană, am avut dureri mari, stăteam mult în dormitor cu copilul, era și primul și monopolizam totul în relație cu el (mai puțin baia). Așa încât, nu de puține ori făceam dușuri de câte 1-2 minute sau, într-una dintre dăți, chiar cu șampon pe păr m-am repezit afară din cadă să consolez pruncul care plângea în brațele tatălui neputincios. M-am repezit la primul plânset, așa să vă imaginați, nu că urla de 10 minute și nu reușise să-l calmeze. Apoi, am avut câteva discuții mai aprinse în care i-am cerut ferm ajutorul și implicarea totală (A se nota că el a vrut să mă ajute de la început, dar l-am alungat eu, mamă cloșcă, că eu știu ce e mai bine pentru copil). A funcționat atât de bine încât atunci când copilul a avut 1 an, m-am întors la birou, iar soțul a intrat în concediu de paternitate (Soțul a zis că vrea să procedăm așa de dinainte să se nască Mihail, dar eu nu aveam încredere că dacă se va ține de cuvânt sau dacă se va descurca).

Acum, revenind la mesajul pe care vreau să-l transmit de fapt, scriu acest articol pentru că azi-noapte, după ce copiii dormeau și eu citeam una-alta, ba de pe net, ba din cartea ce o citesc acum (Ray Dalio, Principles), mi-au venit în gând ideile de mai jos. Aș putea spune că acestea exprimă cel mai bine ceea ce cred eu despre rolul de părinte, dar mai ales de mamă.

  • Nu încerca să protejezi mereu copilul. Întrebările prea dese de tipul „Vrei să te ajut?” nu prea îl ajută cu adevărat pe copil. Lasă-l să desfacă singur punga de pufuleți sau să se cațere singur pe gard (dacă n-o poate face, înseamnă că nu este pregătit).
  • Lasă-l să exploreze. Să sară în bălți, să pună mâna pe rahat de cățel, să meargă pe unde vrea el (atâta timp cât nu este în pericol), să pună mâna pe cuțit (cu tine lângă el, explicându-i la ce folosește și ce se poate întâmpla dacă este folosit greșit. Referitor la cuțit, am vrut să-l lăsăm pe copilul nostru să puna mâna pe el și să știe să-l folosească, pentru că am vrut să evităm panica de tipul: copilul fuge cu cuțitul prin casă și râde, în timp ce părinții sunt panicați și-l fugăresc spunându-i că acela este un obiect periculos. Prefer să știe de la mine ce se poate întâmpla, decât să-i spun că este un obiect interzis).
  • Acceptă-i emoțiile. Adică lasă-l să plângă. Și să urle. Și să se tăvăleacă pe jos. Bine, nu-l lași să muște, să se rănească, să-i rănească pe cei din jur, să arunce cu obiecte. Dar, în rest, ești lângă el, îl asculți în TĂCERE (nu trebuie să-i dai explicații la nesfârșit, pentru ca de fapt să-i acoperi plânsul cu vocea ta). Când dă semne că e pregătit să se liniștească, poți să-i mai dai explicațiile ce voiai să le spui la început (dacă e chiar musai doar), dar mai ales îi spui că-l iubești, îl asiguri că îl acepți așa cum este. că ceea ce a trăit el înseamnă că și-a exprimat emoțiile (încerci să le denumești care sunt acelea), că este normal, dar că ceea ce i-ai interzis să facă rămâne neschimbat. Limita rămâne cea pe care ai trasat-o. E greu să-ți vezi copilul plângând, urlând, țipând. Dar, pe termen lung, merită. Merită pentru sănătatea lui emoțională (pentru că înețelege că este ok să-ți exprimi emoțiile) și pentru sănătatea ta emoțională (vei fi mândră de tine că n-ai cedat, că nu ai urlat la el, că nu l-ai bruscat etc., ci l-ai acceptat cu empatie și afecțiune).
  • Vorbește-i cu respect și blândețe. Dacă ai vorbi cu prietenele tale așa cum vorbești cu propriul copil, ai mai avea vreo prietenă? „Dacă nu faci nu-știu-ce lucru, te bag în casă” nu înseamnă vorbit cu respect. Amenințările nu înseamnă respect.
  • Renunță la mentalitatea că trebuie să te sacrifici pentru copilul tău. Acesta este cel mai bun lucru pe care poți să-l faci pentru tine și pentru copilul tău. Nu zic că mereu îmi face placere să adun mizerie de pe jos, să mă gândesc ce mâncare să gătesc, mai ales, mâncare hrănitoare și care să-i placă lui Mihail, să spăl rufe, să împătur rufe, să ies afară la joacă, să accept crizele sau plânsul celui mare, să dau de 100 de ori explicații pentru ceva ce nu are voie sa facă sau să fiu prea obosită să mai fac duș seara. Însă mi-am dezvoltat o rețetă:

1. de cam 2-3 ori pe săptămână fac ceva ce-mi face numai mie plăcere și este în interesul meu – adică scriu pe blog

2. citesc aproape în fiecare zi (de obicei seara)

3. ascult cel puțin 1 video pe săptămână (fie educational, fie de la vloggerițele pe care le urmăresc – video care mă destinde)

4. vinul și ciocolata ajută și ele din când în când

5. am conversații frumoase cu câteva prietene (prin frumoase, înțeleg și scurte conversații în care ne plângem de copiii noștri)

6. fac poze faine și le pun pe Instagram

7. de 1-2-3 ori (depinde) am grijă să petrecem timp și în cuplu. De fapt, treaba cu petrecutul timplului în cuplu, la noi este o treabă asumată de amândoi. Amândoi ne facem timp și ne dăm semnale ori ne planificăm să petrecem timpul împreună. Și nu uitându-ne la seriale, că vorba soțului meu:

Nimeni n-a divorțat că n-au văzut prea multe seriale împreună.

8. mă rog în gând cu cuvintele mele în timp ce fac treburi casnice

9. am învățat să-mi placă rutina și treburile casnice (decât să mă plâng că iar trebuie să spăl aragazul mă bucur că-l am, că am avut mâncare să gătesc și, mai ales, că există soluții de curățare foarte rapide și ușor de folosit 🙂 )

10. mă machiez, fac baie lungă, îmi spăl părul, mă îmbrac cu haine noi, curate (lucruri simple, dar pe care le fac în mod conștient pentru mine, pentru plăcerea mea)

11. râd și mă joc cu copiii mei

12. râd împreună cu soțul meu și ne îmbrățișăm

13. gândesc, reflectez. Efectiv, în capul meu despic firul în patru. Mai ales când fac diverse activități plictisitoare. 🙂 Practic, în capul meu, mă gândesc la multe lucruri: la ce-mi place, la ce nu-mi place, ce vreau să fac azi, maine, după-masă, cine mă enervează, de ce mă enervează, ce chestii faine am aflat prin cărți, cum să-mi expun ideile mai frumos și mai empatic, de ce mă consider nedreptățită uneori, cum să fiu o mamă mai bună, cum să fiu o soție mai bună … ați prins ideea: am un fel de Ally McBeal în capul meu 🙂

Pe unele dintre acestea le fac zilnic, natural, pe pilot automat, dar conștientă că le fac cu plăcere și că mă încarcă cu energie. Pe altele, le fac de câteva ori pe săptămână. Dacă nu se întâmplă asta, realizez rapid că sunt frustrată, irascibilă, enervată și enervantă. 🙂 Așa că îmi cer timpul pentru ele. Sau imi fac timp pentru ele. Eu sunt singura responsabilă pentru propria fericire. Iar dacă mama e fericită, toată lumea e fericită :).

P.S. 1. Știu că majoritatea dintre voi știți aceste lucruri. Și sunteți de acord cu ele. Eu am scris articolul doar cu scop de reminder, de refresh, de restart. Atât.

Iar pentru cele care nu sunteți de acord cu diferite aspecte din ceea ce am scris aici, vă rog, să împărtășiți ce poate fi îmbunătățit/ schimbat.

P.S. 2. Inspirația pentru acest articol mi-a venit ca urmare a unei discuții cu o altă mămică (cu abordări ușor diferite de ale mele, care s-a simțit judecată de mine – și-mi pare tare rău că a simțit asta…). De asemenea, am primit următorul mesaj în lanț, mesaj care m-a pus pe gânduri și m-a revoltat:

Când deschizi gura să judeci o mamă, mușcă-ți limba mai întâi.

Sarcina … doare

Nașterea … doare.

Să-ți vezi fiul/ fiica plângând … doare.

Dacă nu dormi bine … doare.

Să servești pe toată lumea și să fii ultimul … doare.

Să nu faci baie liniștită după o zi încărcată … doare.

Să nu ai unghiile perfecte, părul sau corpul perfect … doare.

(…)

Mesajul se continuă cu altele asemenea. Adevărate, de altfel, dar care sunau prea tragic, prea dramatic… Unele dintre acele afirmații, în opinia mea, sunt alegeri. Alegi să nu faci baie seara (fie că vrei să dormi cu 10 minute mai mult, fie că nu ai știut să ceri ajutor ca să-ți faci timp de o baie). Singura cu care sunt de acord 100% este că „O mamă are nevoie de iubire, nu de judecată”.

***

Sursa foto: canva.com

 

Dă mai departe, nu ține doar pentru tine 🙂

  • Facebook
  • Twitter
  • Google
  • LinkedIn
  • Pinterest0


S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *