Eu am doi copii
Mihail când e cu mama și Mihail când e cu tata (nu mă refeream la tăticul lui, chiar dacă uneori așa simt… 🙂)
Au trecut aproape 3 luni de când am făcut switch-ul, de când a intrat Cosmin în concediu de paternitate, iar între timp lucrurile s-au normalizat, ne-am creat fiecare propria rutină cu băiețelul nostru.
Am mai scris despre cum au fost primele zile pentru mine când m-am întors la serviciu, dar nu mi-am imaginat că e o așa mare diferență între Mihail care stă cu mine și Mihail care stă cu Cosmin acasă! Asta până când mama mea mi-a spus „Mai vin pe la voi și stau cu Mihail, dar numai când e Cosmin acasă”. Evident, am râs, ne-am distrat, dar atunci am conștientizat diferențele. Și ca să fiu mai explicită:
Cu mine:
- Mihail, deși umblă foarte bine, în majoritatea timpului mă ține de câte un deget și mă plimbă prin toată casa;
- Mereu trebuie să fiu în preajma lui, mă prinde de picioare, mă trage de haine etc. ca să merg după el sau să mă joc cu el;
- Plânge sau se supără și se enervează dacă nu fac ce vrea el, atunci când vrea el;
Cu tatăl lui:
- Se joacă singur prin casă sau la locul lui cu jucării;
- Caută atenția și a a lui Cosmin, dar dacă nu-l bagă în seamă pe loc, îl lasă în pace.
Și cam atât. Adică, impaginați-vă că soțul meu, pe lângă faptul că stă cu Mihail, de multe ori spală vasele, face ordine, uneori chiar mâncare! Și mai are timp și să se uite la un serial sau să joace un joc pe calculator!
Eu când venea Cosmin de la serviciu eram terminată și nemâncată! Mă simțeam foarte tensionată, parcă nu mai aveam răbdare cu Mihail. Eu când ajung acasă, în majoritatea timpului, îi găsesc pe amândoi veseli. Rareori pe Cosmin l-am găsit tensionat sau nemâncat sau nemers la baie…
Evident, între noi există câteva diferențe:
- Am ajuns la un punct culminant în jurul a 11 luni, iar Mihail nu umbla. Cred că viața e mult mai simplă de când umblă.
- Cosmin stă doar de 3 luni cu Mihail (sper că și după 11 luni va fi la fel pentru el), iar de la 1 an și o lună Mihail umblă. În felul acesta cred că simte că e mai independent, poate ajunge în orice loc din casă cu ușurință.
Bun, și care e scopul acestui articol, poate vă întrebați. Probabil nu sunt singura mamă care a remarcat că existe diferențe majore în comportamentul copiilor lor atunci când sunt cu tații față de atunci când sunt mamele. Dar dincolo de ceea ce am scris mai sus, vreau să transmit următoarele:
Am observat că dacă îi acord timpul necesar, pe care nu-l pot estima exact, dar cred că e în jur de o oră, în care să mă joc cu el și să fiu prezentă și dedicată, la un moment dat nu mai are nevoie de mine, începe să se joace singur.
Mi se pare că e mârâit cu mine decât cu tatăl lui pentru că „îi merge”. Adică dacă plânge, mârâie sau se aruncă pe jos (la 1 an și 3 luni), eu ca să nu-l aud plângând îl las să facă ce vrea (îl țin în brațe cât vrea ca să se joace la chiuveta din bucătărie, cu apa pornită, bineînțeles, îl țin în brațe ca să bage un cablu USB în slotul corespunzător de la calculatorul lui taică-su și altele asemenea). Pe când cu Cosmin, nu-i merge. Dacă a zis „Nu”, atunci „Nu” rămâne. Cumva, pe mine mă poate manipula. Bineînțeles că soțul meu are un comportament mai rațional, dar nu l-am crezut, până când n-am citit un articol de-a Prințesei Urbane parcă pentru mine anume scris: Dragă mamă care nu-și poate auzi copilul plângând. Vă las pe voi să vă trageți propriile concluzii.
Când stăteam cu Mihail eram doar mamă și casnică. Atunci când venea Cosmin de la serviciu și stătea cu Mihail, eu mă apucam de trebăluit prin casă, rareori am lenevit. Chiar și a-mi tăia unghiile sau a mă pensa erau activități ce reprezentau o corvoadă pentru că erau contratimp și le făceam în defavoarea a altceva, gen împăturit de rufe sau mai pus la foc încă un fel de mâncare ca să nu mâncăm 3 zile aceeași mâncare… Cumva, nu aveam nicicând timpul meu. Dar acum după ce m-am întors la birou, am. Și nu știu dacă ați ghici cu ușurință sau nu, dar timpul meu e atunci când sunt pe autobus și citesc. Schimb 2 autobuze și drumurile durează aproximativ 15 minute cu fiecare la un drum, așa încât pe zi am cam o oră timp de citit. Cititul reprezintă evadarea mea. Iar aici vă las cu un alt articol ce vă va pune pe gânduri: Cum să începi să îți iei timpul inapoi.
Sper, dragi părinți, că mereu vă veți acorda timp pentru voi înșivă, dincolo de a petrece timp împreună. Pentru binele familiei, numa` zic.
Sursa foto: pexels.com