Tot aud și citesc despre cât de importante sunt limitele în creșterea unui copil. Despre că e bine să crești un copil fericit, să-i faci pe plac cât mai mult, dar între anumite limite. Iar aceste limite sunt despre dacă activitatea îl pune în pericol, de exemplu. Eu aș spune că limitele mai sunt și despre dacă tu mai poți ca părinte sau trebuie să-l obișnuiești pe copil că uneori energia noastră se mai termină, că nici noi nu mai avem răbdare, energie și nervi, că suntem oameni și că e perfect normal așa. Sau alte limite sunt despre: acesta nu este un comportament agreat în societate. Pentru că noi nu creștem niște copii pentru o societate ideală, ci pentru cea în care trăim zi de zi. Spre exemplu, copilul se dă de pământ, face o criză de plâns. Tu poți să-i validezi sentimentele: Da, te înțeleg că ești supărat/ furios. Dar apoi îi dai și o explicație: Dar, uite, în societatea în care trăim nu poți să te dai de pământ ori de câte ori nu-ți convine ceva… Trebuie să-ți exprimi nemulțumirea cu mai mult calm, cum mai multă blândețe.
Bineînțeles, cu un copil de peste 4 ani poți vorbi în felul acesta. Cu unul de vâstră mai mică trebuie să procedezi la fel, pentru că în acest mod te antrenezi pentru când va avea 4 ani, pentru explicațiile ce le va putea percepe atunci.
Pentru copii limitele sunt importante pentru că le oferă predictibilitate și siguranță.
Însă, de ceva vreme înțeleg cât de importante sunt aceste limite și pentru noi ca adulți. Dacă nu le avem, ceilalți ne invadează spațiul nostru și ne putem simți frustrați, nemulțumiți, folosiți. Sau pot duce la crearea unui haos mental. Vrei să știi de toate pentru toți. Muncești fără direcție. Nu prea spui „Nu”, dar ești frustrată că nu prea apuci să spui „Da” la activitățile ce le dorești.
Dacă nu-ți analizezi propriile limite, nu mă gândesc că nici n-ai cum să le depășești, ci că nu te cunoști pe tine cu adevărat și ajungi să faci lucruri care îți mănâncă timp și energie și sunt în beneficiul altora.
Dacă nu-ți analizezi propriile limite și nu le comunici și celorlalți, n-ai cum să performezi, să fii eficient. Pentru că tu muncești fără direcție, fără ordine, fără reguli. Iar în timp, ajungi să te simți epuizat și să suferi de burnout.
Eu, de exemplu, mi-am dat seama că privind cunoașterea nu prea mi-am stabilit limite. Aș asculta video-uri de pe YouTube sau podcasturi câte 24 de ore pe zi. Pe de altă parte, dacă ascult prea multe ore mă simt vinovată că puteam folosi timpul să fac ceva mai pragmatic. Dacă nu ascult, mă simt frustrată că am pierdut informație. Cred că dacă aș avea ca limită: să ascult maximum o oră și jumătate de video-uri, aș fi mai selectivă cu ceea ce ascult. O altă limită ar putea fi: să extrag și să aplic minimum 2 idei din video-urile ce le ascult. Toate aceste limite ar reprezenta, de fapt, câte o cărămidă puse la formarea mea ca om, ca profesionist.
Tu ce limite ar trebui să-ți definești?