Mămiceală

Care e diferența dintre copil disciplinat, ascultător, docil…

În cadrul rubricii mele Mama Cafe – interviuri cu mame, una dintre întrebări este legată de cum își doresc mamele să-și crească copiii, ce fel de adult vor să devină. Iar multe dintre răspunsuri au legătură cu faptul că mai toate dorim copii responsabili, care știu să ia decizii, care își urmează visele. În aceeași ordine de idei, la un moment dat, am văzut o poză pe net care avea mesajul acesta:

Îmi doresc să fii un adult care știe să vorbească pentru sine, să fie hotărât în viață, să fie un spirit liber. Dar momentan, am nevoie să asculți de mine, să fii obedient și să faci ce-ți spun eu.

Era în engleză, dar acesta era mesajul.

Cât de adevărat mi-a sunat atunci! Și m-a pus pe gânduri. Practic, noi ne concentrăm în prezent cum să ne „educăm” copiii, adică cum să le controlăm fiecare acțiune: Nu te du acolo, Nu pune mâna acolo, Stai aici, Îmbracă-te cu hainele astea, Mergem afară acum, Mergem în casă acum etc. Dar, nu avem o strategie sau niște principii care să ne ghideze în „ghidarea” copiilor noștri în a deveni adulți.

De pe la 2 ani ai băiețelului nostru mai mare, am început să am eu, personal, de furcă cu dilema: vreau un copil disciplinat, ascultător sau un copil cu personalitate? Sau, mai bine zis, care este granița dintre:

  • copilul meu mă ascultă atunci când îi cer ceva și
  • copilul meu are libertatea de a face și ceea ce dorește el,

adică dintre a face ceea ce vrea el, dar a face și ceea ce vreau eu? Tare mult m-a măcinat acest aspect, mai ales în situații cu alți părinți care se uitau urât că poate li se păreau urâte unele comportamentele de ale lui fi-meu (arunca cu nisip pe tobogan, spre exemplu. E adevărat că se dau și alți copii. Dar, e așa de nașpa că trebuie să se frece de puțin nisip până ajung jos de pe tobogan?).

Să nu mă înțelegeți greșit: nu vreau un copil obraznic, doar ca să spun despre el că e un spirit liber sau că are „personalitate”. Nu cred că o persoană care înjură, care nu salută, care se scobește cu unghia mare de la degetul mic între dinți este o persoană interesantă și cu „personalitate”. Cred că a fi galant, politicos, cu bun simț nu te fac o persoană bleagă, ci din contră, ești o persoană educată, complexă.

În fine, așadar, de cam un an de zile sunt în dubii: sunt o mamă rea dacă îi interzic lui fi-meu să facă anumite lucruri sau sunt o mamă bună dacă îi permit multe? Unde este aurea mediocritas (aurita cale de mijloc, adicătelea)?

Însă salvarea mea a venit de la un video de al lui Gordon Neufeld, psiholog, că tot am scris zilele trecute că sunt dependentă de social media, dar mă tratez 🙂 Vă invit, vă rog, mai degrabă, pe cei care aveți copii să-l ascultați și să-l reascultați! Practic, Gordon, nu-ți spune cum să te comporți cu copilul tău, ci vorbește despre evoluția/ dezvoltarea acestuia până la 6 ani, ca să știi ce să-i ceri și ce să-i oferi în funcție de nevoile lui.

Ideile pe scurt sunt acestea:

An 1 Copilul caută contact, apropiere – căută să fie cu cei de care este atașat, căută proximitate cu persoanele care au grijă de el – De aici și anxietatea de separare care se manifestă pe la 6-7-8 luni.

An 2 Copilul caută să fie precum cei de care este atașat – de ex. limbajul, iar acest lucru reprezintă cheia învățării. Copiii sunt atașați de alți copii, dar în mod natural căută să aparțină celor care au grijă de ei.

An 3 Copilul caută să aparțină cuiva. În anul 3 intervine ascultarea. Căutăm să-i ascultăm pe cei care ne plac, de care ne place.

Oare simțiti că vă înțelegeți mai bine cu copilul vostru sau că nu vă mai ascultă deloc în etapa asta de vârstă? E o întrebare retorică, bineînțeles.

An 4 Copilul caută să placă celor care au grijă de el, părinților, adică – încep să folosească cuvinte de dragoste, spunem te iubesc părinților

  • Aici stă rădăcina stimei de sine: simt că sunt plăcut de părinți pentru cine sunt eu, așa cum sunt eu;
  • Dacă copiii ajung să caute să fie plăcuți de ceilalți copii sau să fie populari, asta s-ar traduce printr-o relație precară cu familia și în timp conduce la insecuritate.

Practic, căutăm să fim importanți pentru cei față de care suntem atașați – să fim importanți, să contăm.

An 5 ne vom da inima celui de care suntem atașați: copilul desenează inimioare și spune te iubesc. Copilul caută să se simtă iubit de părinți, să-i facă pe plac. Însă, mare grijă, părinților, pentru că deja copiii simt că devin vulnerabili, riscă să fie răniți.

An 6 Copilul caută să fie auzit și văzut, să-și exprime sinele, să spună ce gândește, să-și dea cu părerea.

 În loc de concluzii:

  1. Problema nu e comportamentul copilului (în cazul în care nu te înțelegi cu el), ci relația ta cu el.
  2. Nu poți educa un copil, adolescent, a cărui inimă nu o ai.
  3. Trăim în era contactului superficial, inclusiv în relația părinte-copil.
  4. Toți avem nevoia de apartenență, de importanță, de siguranță.

Așadar, rolul nostru nu este de a-l învăța pe copil CE să gândească, ci CUM să gândească.

***

Sursa foto: pexels.com

Dă mai departe, nu ține doar pentru tine 🙂

  • Facebook
  • Twitter
  • Google
  • LinkedIn
  • Pinterest0


S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *